Politica UE în domeniul concurenței

Structura prezentarii

- Momente importante in evolutia PDC

- Politica UE in domeniul concurentei

– bazele juridice si institutionale

– Principalii actori implicati

- Politica UE in domeniul cartelurilor si altor practici restrictive

- Politica UE impotriva monopolurilor

- Politica UE privind ajutoarele de stat

- PDC in Romania

In loc de introducere

- Raţiunea principală de a fi a PDC - principiul economiei de piaţă deschise nu implică existenţa unei atitudini pasive faţă de modul de funcţionare al pieţelor, ci dimpotrivă, impune menţinerea unei vigilenţe constante, pentru a permite mecanismelor pieţei să funcţioneze corect.

- Factorii care au contribuit la introducerea de reguli în domeniul concurenţei sunt de natură diversă şi au variat în timp:

– primul set de reguli în domeniul concurenţei a fost conţinut în US Sherman Act, din 1890. Măsurile au fost adoptate ca rezultat al îngrijorărilor crescânde legate de creşterea numărului de înţelegeri din domeniul căilor ferate, petrolului şi băncilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea, concentrări economice care ameninţau stabilitatea sistemului economic şi politic

– la începutul secolului al XX-lea, regulile în domeniul concurenţei au căutat să asigure o balanţă între beneficiile economice generate de colaborarea dintre firme şi riscurile politice şi economice pe care le implică;

– prevederi anti-trust au fost introduse şi în Tratatul CECO, semnat la Paris în 1954, care, spre deosebire de Tratatul CEE, a inclus de la început şi reglementări privind controlul concentrărilor.

Pe scurt despre PDC in UE

- Conform reglementărilor comunitare, politica în domeniul concurenţei nu reprezinta un scop în sine ci o condiţie necesară realizării pieţei interne – Astfel, Art.3(g) TCE subliniază faptul că scopul urmărit este acela de a permite instituirea unui „regim care să asigure faptul că, în cadrul pieţei interne, concurenţa nu este distorsionată”.

- Obiectivele politicii UE în domeniul concurenţei pot fi succint grupate în tei categorii:

– Politica europeană în domeniul concurenţei (PDC) trebuie să garanteze unitatea pieţei interne şi să evite realizarea de înţelegeri între firme, de natură să afecteze comerţul intracomunitar şi manifestarea liberă a concurenţei (înţelegeri şi practici concertate);

– Politica în domeniul concurenţei urmăreşte să împiedice situaţiile în care una sau mai multe firme caută să exploateze de o manieră abuzivă puterea lor economică în raport cu alte firme mai puţin puternice (abuz de poziţie dominantă).

– De asemenea, PDC trebuie să împiedice acele intervenţii ale guvernele statelor membre care pot falsifica regulile jocului liber al pieţei prin discriminări în favoarea întreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare către anumite firme din sectorul stat/privat (ajutoarele de stat).

Momente importante in evolutia PDC

- Tratatul privind crearea CECO (1951) – prin Art.65 şi 66 reglementează practicile din domeniul cărbunelui, oţelului şi a concentrărilor economice

- Tratatului de la Roma (1957) – Politica europeană în domeniul concurenţei s-a bazat şi se bazează încă pe Art.3(f) al Tratatului CEE (acum Art. 3(g) al Tratatului UE) conform căruia trebuie acţionat astfel încât „concurenţa la nivelul Pieţei Comune să nu fie distorsionată”, implementarea acestui principiu regăsindu-se în articolele 85(81) – 94(89) ale Tratatului UE.

- Prevederile respective se referă la controlul Comisiei asupra aranjamentelor restrictive (sau a cartelurilor), a exercitării abusive a poziţiei dominante pe piaţă şi a controlului privind acordarea ajutoarelor de stat. Aceste componente, specifice momentului de început al PDC continuă să fie şi astăzi pilonii centrali ai acestei politici.

- La momentul lansării PDC, cu excepţia Germaniei, statele membre aveau reglementări în acest domeniu mult mai puţin riguroase decât cele menţionate de Tratatul CEE.

– Astfel, Belgia şi Luxemburg nu aveau o asemenea legislaţie, în vreme ce Olanda beneficia de o lege privind concurenţa (Economic Competition Act), din 1956, dar care impunea foarte puţine restricţii.

– În Italia, monopolurile şi practicile restrictive erau reglementate de Codul Civil, în vreme ce în Franţa, legislaţia specifică era detaliată dar extreme de laxă în ceea ce priveşte reglementarea practicilor restrictive.