Mentalități Europene

După 1800, românii s-au întors către Occident şi-au fost obligaţi mereu să se întrebe, cum se întreabă şi astăzi, cât sunt ei de europeni şi ce este neeuropean în mentalitatea lor. Pentru că vin din estul Europei, românii se întreabă periodic cine sunt, de fapt, europenii şi dacă numai occidentalii crează substanţa vie a ceea ce numim model european. Nu în ultimul rând ei vor să ştie ce îi uneşte ori ce îi desparte de protagoniştii altor culturi de pe acelaşi continent. Interogaţia cea mai incisivă vine abia după aceea pentru românii care ezită să asimileze Europa Occidentului: ce ar fi mai bine, se întreabă ei, să semene cât mai mult posibil cu figura occidentalului prin excelenţă, sinonim deja europeanului, sau să îşi păstreze fără rezerve tocmai ceea ce este diferit în felul lor de a fi? Chestiunea cu adevărat dificilă şi care le rezumă pe toate celelalte este, de două secole încoace, următoarea: unde se află dreapta măsură între occidentalizare şi tradiţie, între europenism şi naţionalism, între spiritul cosmopolit şi spiritul autohton.

Istoria a vrut ca românii să se nască între două lumi, Orientul şi Occidentul. Poporul român s-a format în marginea Imperiului Roman. Astăzi România devine stat de graniţă în marginea Uniunii Europene, un al doilea Imperiu Roman, ridicat pe principiile moderne ale democraţiei liberale şi ale capitalismului social de piaţă, luptând din interior pentru a deveni o posibilă Federaţie Europeană, mai ales după adoptarea textului Constituţiei Europene. Condiţiile istorico-geografice obiective ale poziţionării României influenţează atât raporturile cu Europa, cât şi procesul intern de modelare a identităţii naţionale. Mircea Eliade, în 1953, după plecarea definitivă din ţară, exprimă un punct de vedere intrat în conştiinţa comună românească, fie ea europenistă sau naţionalistă: “Am fost aşezaţi de soartă la frontierele răsăritene ale Europei, pe ambele versante ale ultimilor munţi europeni, Carpaţii, de-a lungul şi la gurile celui mai mare fluviu european, Danubiul. Traian ne-a predestinat drept popor de frontieră. Ocuparea şi colonizarea Daciei a însemnat acţiunea de expansiune cea mai răsăriteană pe care a încercat-o Imperiul roman în Europa. Într-un anumit fel şi geografic şi cultural, dincolo de Bug, Europa încetează: romanitatea – cu tot ce reprezenta ea ca sinteză şi moştenitoare a marilor civilizaţii maritime şi continentale care o precedaseră – n-a izbutit să se întindă mai la răsărit de Bug. De acolo înainte începe o altă geografie, şi o altă civilizaţie; care poate fi interesantă, dar care nu mai aparţine Europei, ci acelei forme istorico-culturale pe care René Grousset o numea “Imperiul Stepelor” ” Nici astăzi percepţia a ceea ce înseamnă Europa istorică şi locul României moderne pe harta ei nu s-a modificat. Românii aşează inima Europei spre vestul latino-germanic, dar îşi revendică un loc important în aria sa sangvină tocmai pentru că sunt ultimul popor latin, situat în deschiderea bazinului slav. Frustrarea şi revolta sunt de aceea destul de mari atunci când românilor li se refuză de către occidentali condiţia istorică de europeni. Cu toate acestea, românii sunt adeseori mândri de o anume natură a lor hibridă, rezultată din colaborarea cu memoria bizantin-orientală, din apropierea de ruşi, polonezi şi ucraineni, din relaţia specială mai ales cu maghiarii, dar şi cu austriecii, germanii ori cu popoarele balcanice.