Produse și Servicii Bancare

CAPITOLUL I

SISTEMUL BANCAR – INSTITUŢII SPECIALIZATE ÎN OPERAŢIUNI MONETARE

1.1 Scurt istoric

Dezvoltarea producţiei şi schimbului a avut ca rezultat apariţia monedei, care a evoluat paralel. Moneda a devenit elementul de legătură între om şi viaţa economică. Ea are o existenţă de peste treizeci de veacuri.

Economistul J.K. Galbraith afirma că banul, ca fenomen al valorii în general, echivalent cu reprezentarea sa moneda, are trei creatori: moneda, tezaurul şi băncile.

Apariţia unor instituţii de tip bancar, a avut loc după unii istorici, încă din epoca antică. Primele bănci în accepţia modernă, le regăsim, cu o largă recunoaştere în băncile italiene, din Veneţia (1171) şi Genova (1407), iar între băncile nordice în Amsterdam (1609), Hamburg (1619), Rotterdam (1635) etc.

În secolul al XVI-lea au apărut şi aşa numitele asociaţii de credit, care acordau membrilor lor credite în condiţii favorabile. O largă dezvoltare a unor asociaţii o regăsim în Germania, Italia, Olanda, Anglia etc.

Rolul principal în apariţia băncilor îl acorda specialistul zarafului, care era un preţuitor şi păstrător al monedelor, dar şi un intermediar al circulaţiei monetare.

Deţinerea de monede de către întreprinzători îi sprijinea pe aceştia în desfăşurarea schimburilor şi în dezvoltarea economică. Însă utilizarea acestora le crea probleme în manipularea, siguranţa transportului lor, costurile acestora etc. De aceea, deţinătorii de monede s-au orientat către intermediari, zarafi sau alte persoane, care erau dispuşi să păstreze în siguranţă capitalurile lor, în schimbul unei remunerări sub formă de dobândă, pentru folosirea sumelor respective de către intermediar, ca resursă de creditare.

Sub această formă dispar neajunsurile cu care se confruntau deţinătorii de capital monetar, dar se creează suportul pentru valorificarea acestor capitaluri monetare sub forma împrumuturilor care stimulează astfel viaţa economică şi dezvoltarea ei.

Acesta este momentul istoric de apariţie a băncilor şi de dezvoltare a operaţiunilor monetare şi a activităţii de gestionare a lor.

Concentrarea capitalurilor monetare temporar disponibile şi circulaţia capitalurilor de împrumut în bănci a condus la o creştere a activităţii bancare, care s-a generalizat la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Banca este socotită o instituţie care se ocupă cu comerţul cu bani pe cont propriu, specializată în operaţiuni financiare şi de credit1). Băncile sunt societăţi particulare sau de stat care concentrează resursele financiare disponibile pe care le redistribuie în economie sub formă de credite sau alte plasamente financiare. Gautiere, fost viceguvernator al Băncii Franţei, arată că banca reprezintă comerţul care constă în a efectua pentru contul altora încasări şi plăţi, a face cumpărări şi vânzări de monede, fie de metale preţioase, fie de efecte publice sau de comerţ.

O seamă de economişti (ex. Herman Schultz, Deletzsch, Albert Shaffle, Karl Knies etc) apreciază ca esenţa băncilor se limitează la simple organisme intermediare între agenţii care dispun de capitaluri şi cei care au nevoie de capitaluri suplimentare. John Law, Mac Lood, Josef Alois Schumpeter şi alţii consideră că rolul principal al băncilor ar fi acela de creatoare nelimitate de monedă.

În fapt, nici unul din aceste puncte de vedere referitoare la rolul băncilor nu reflectă complet esenţa şi conţinutul noţiunii de bancă.

O definiţie mai cuprinzătoare a fost dată de C. Kiriţescu, şi anume: “Banca este o entitate de stat sau particulară ale cărei funcţii principale sunt: atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale clienţilor în conturile deschise ale acestora; acordarea de credite pe diferite termene; efectuarea de viramente între conturile deschise la alte bănci; emiterea de instrumente de credit; vânzarea-cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare2).

Justificarea economică şi financiară a băncilor ne este dată, îndeosebi de redistribuirea în economie a capitalurilor temporar disponibile, către activitatea economică şi de servicii, cu ajutorul unor instrumente şi tehnici specifice. De aceea, băncile sunt instituţii cu un grad ridicat de specializare în operaţiuni monetare, care stăpânesc o serie de tehnici specifice şi creează o întreagă psihologie şi atitudine în relaţiile dintre posesorii de capitaluri şi beneficiarii acestora.

Pe măsura dezvoltării societăţii a sporit şi rolul băncilor, care au luat un avânt deosebit la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar mai ales la începutul secolului al XX-lea. Ele îşi dezvoltă atributele de la mijlocitor principal de păstrare şi de efectuare a plăţilor interne, la transferări valutare externe, în care sens au deschis conturi pe seama altor bănci din străinătate. Asemenea bănci au apărut şi s-au dezvoltat, în primul rând, în Anglia, Franţa, Elveţia, Germania, Japonia ş. a. În acest mod s-a înfiinţat un sistem bancar organizat, care includea toate tipurile de bănci: bănci comerciale, bănci de afaceri, bănci de depozit, bănci de credit, bănci industriale de credit, existente intr-o ţară.

Victor Jinga, definea sistemul bancar ca “un ansamblu de bănci diferite, organizat în jurul şi sub conducerea băncii centrale, în vederea coordonării activităţii de scont şi reescont, de credite, de plasamente şi de administrare a depozitelor bancare ”3).