Strategii și Politici Monetare

MACROECONOMICE.

1. Obiectivele politicii macroeconomice și conflictul dintre acestea.

2. Instrumentele de politică macroeconomică.

1.

Politica macroeconomică se concretizează în ansamblul instrumentelor și măsurilor adoptate de autoritățile unei țări în scopul influențării principalelor variabile economice și a atingerii nivelului dorit pentru economia respectivă.

Politica economică este o intervenție deliberată a statului în domeniul economic în scopul influențării și înfăptuirii anumitor obiective de ordin structural/conjunctural.

Realizarea acestei politici economice este legată de atingerea obiectivelor propuse.

Obiectivul ideal de politică economică care ar genera și o deplină macro-stabilizare ar fi acela al asigurării unei creșteri economice durabile în condițiile unei ocupări depline a forței de muncă, ale unui buget de stat și a unei balanțe comerciale echilibrate, toate acestea pe fondul stabilității prețurilor.

Problema care se risică este aceea a alegerii obiectivului de politică economică care trebuie avut în vedere prin mixul de politici economice care se adoptă.

Soluțiile pentru atingerea unui obiectiv sunt, de obicei, multiple, iar uneori chiar contradictorii. Atingerea obiectivelor de politică economică are la bază instrumentele utilizate de autoritatea abilitată cu realizarea politicii monetare, aceste instrumente sunt reprezentate de componentele politicii economice, ultimele concretizându-se în tot atâtea politici independente dar, în același timp, corelate una cu cealaltă:

1) Politica monetară;

2) Politica valutară;

3) Politica fiscală;

4) Policita comercială;

5) Politica veniturilor.

Obiectivele politicii economice Instrumentele politicii economice

Creșterea economică Politica monetară

Gradul de ocupare a forței de muncă Politica fiscală

Stabilitatea prețurilor Politica veniturilor

Echilibrarea BPE (balanței de plăți externe) Politica valutară

Reducerea deficitului bugetar Politica comercială

a) Gradul ridicat al ocupării forței de muncă. Acest obiectiv, mergându-se pe maximumul acestuia, este obiectivul cu cel mai mare impact social. Totodată, atingerea unui astfel de obiectiv implică anumite probleme legate de definirea nivelului care caracterizează gradul cel mai înalt de ocupare. Practica demonstrează că nu există economie în care să existe o ocupare totală a forței de muncă. În cadrul oricărei economii există în permanență șomaj fricțional. Consensul analiștilor economici în ceea ce privește factorii fricționali este acela, că nivelul cel mai înalt al ocupării forței de muncă este atins atunci, când rata șomajului este cuprinsă între 3-4% din totalul forței de muncă civilă.

În condițiile economice actuale, nivelul șomajului fricțional crește destul de mult, de aceea autoritățile naționale încearcă să determine care sunt factorii și cauzele care determină această creștere. Factorii, care generează șomajul fricțional sunt reprezentați de: factori sezonieri, geografici, structurali și discriminatorii.

Cu toate acestea, se consideră că la nivelul oricărei economii există șomaj fricțional și singura problemă avută în vedere de autorități este aceea a diminuării cât mai mult a acestei laturi a șomajului.

Pe lângă șomajul fricțional în cadrul șomajului se mai include și un alt aspect, așa-numitul șomaj ascuns, determinat de factori pur subiectivi, legați de persoanele care declară că doresc să muncească dar care nu-și caută un loc de muncă. Toate aceste componente pot fi identificate cu dificultate la nivelul oricărei economii. În plus, existența muncii la negru distanționează în mare măsură situația ratei șomajului. De aceea, foarte mulți economiști consideră că nivelul optim al ratei șomajului este acela care, în corelație cu rata inflației nu generează o creștere accelerată. În literatura de specialitate, corelația cea mai des întâlnită este cea, legată de rata șomajului și rata inflației (curba lui Phillips). Chiar dacă această corelație a cunoscut modificări în timp, pe TS ea prezintă importanță, motiv pentru care un alt obiectiv al politicii economice este considerat a fi stabilitatea prețurilor.

b) Stabilitatea prețurilor. Dacă se pornește de la ceea, ce exprimă curba lui Phillips – că unei rate de șomaj scăzute îi corespunde o rată înaltă a inflației, devine evident faptul că menținerea unui nivel ridicat al forței de muncă fără a lua în considerare alți factori economici conduce automat la înregistrarea unor costuri ridicate la anumite nivele (de ex. nivelul prețurilor în economie). Unii economiști consideră că stabilitatea nivelului prețurilor reprezintă un obiectiv important al politicii de stabilizare economică deoarece instabilitatea nivelului prețurilor manifestată, în principal, sub forma inflației poate avea efecte extinse și adverse în economie.

Latura nefavorabilă a efectelor pornind de la creșterea inflație include o reducere a eficienței economice o distorsiune inechitabilă în ceea ce privește repartizarea veniturilor și o înrăutățire a politicii BIP. Stabilitatea prețurilor se conturează ca fiind unul din cele mai importante obiective de politică economică. Economiștii consideră că stabilitatea relativă a prețurilor există în condițiile în care rata anuală de creștere a prețurilor, determinată pornind de al un indice de preț reprezentatib, este de cel mult 2%.

c) Creșterea economică. În ceea ce privește asigurarea unui anumit nivel al creșterii economice, acesta reprezintă pentru unele țări una din cele mai importante coordonate ale politicii de stabilizare macroeconomică. Creșterea economică are mai multe aspecte atât cantitative cât și calitative. În plus, există mai multe modalități de a măsura nivelul creșterii economice. cu toate acestea, analiștii economici înclină către utilizarea sistemului de creștere a PIB al țării analizate, considerând că aceasta reflectă cel mai reușit gradul de dezvoltare al economiei. Dacă la începutul secolului XX se mergea pe ideea asigurării unei creșteri de cel puțin 3-4%, în prezent aceste așteptări sunt mult mai pesimiste. Pentru a considera o creștere economică reală trebuie să se întregistreze o creștere efectivă la nivelul producției unei țări. Mixul de produse și servicii trebuie astfel alcătuit, încât să stimuleze D reală și prin urmare consumul.

Asigurarea unui anumit nivel al creșterii economice presupune 2 aspecte: fie asigurarea unei creșteri economice extensive (creșterea volumului angajaților), fie creșterea economică intensivă.

d) Echilibrarea BPE. Alegerea unui astfel de obiectiv este determinată de necesitatea susținerii monedei naționale, aceasta putând să conducă la înrăutățirea situației economice a țării analizate la toate nivelurile. În plus, un deficit al balanței de plăți implică un efort financiar suplimentar pentru acoperirea acestuia.

e) Controlul deficitului bugetar de stat. Deprecierea monetară reprezintă un alt factor care presupune adoptarea unei politici ferme de stabilizare macroeconomică. Stabilizarea deficitelor bugetare pe baza emisiunii monetare poate treptat să accentueze presiunile inflaționiste din economie, acestea reprecrutându-se, în primul rând, asupra valorii monedei naționale conducând mai departe la scăderea puterii de cumpărare și, în cele din urmă, a nivelului de trai.