Cursuri Relief

RESURSA MORFOTURISTICĂ

Relieful constituie elementul major în structura potenţialului turistic al unui teritoriu, devenind resursă turistică datorită asocierii dintre elementele atractive morfologice (creste, abrupturi, peşteri, etc.) şi motivaţia care stă la baza deplasării persoanelor spre locul de consum al produsului turistic. Potenţialul turistic este înţeles ca rezultat al asocierii spaţiale dintre resursa turistică (fondul turistic) şi baza tehnico-materială (Cocean, 2004). Exprimarea valorică a potenţialului turistic aparţine unei evaluări subiective, datorită imposibilităţii aprecierii cantitative riguroase a componentelor sale. Dintre criteriile de apreciere a potenţialului turistic amintim: caracterul de unicat (regional, naţional, local), valenţele turistice, modul în care satisface şi timpul cât satisface cererea turistică, favorabilitatea sau restrictivitatea punerii în valoare a obiectivului turistic (Cocean, 1984).

Relieful constituie elementul major din componenţa potenţialului turistic natural, reprezentând atât suportul celorlalte componente ale învelişului geografic cât şi resursă turistică. Relieful constituie suportul dezvoltării componentelor hidro-atmosferice şi biotice, al desfăşurării activităţilor turistice determinând împreună cu clima principalele caracteristici ale peisajelor. Anumite asocieri morfologice şi morfometrice ale reliefului, pot constitui resurse turistice. Criteriile de identificare ale resursei turistice (fig. 1) se referă la structura şi complexitatea componentelor cu valenţe turistice. Pentru identificarea potenţialului turistic al reliefului se apelează la anumite criterii (Maier, 2001; Melinda Cândea şi colab., 2003):

• dispunerea treptelor de relief;

• complexitatea reliefului şi tipurile genetice de relief;

• forme de relief cu aspect aparte: vârfurile şi crestele montane, platourile muntoase, versanţii munţilor, pasurile şi trecătorile, văile intramontane, stânci, turnuri, puncte de belvedere, abrupturi, şi defilee, chei, pasuri, peşteri, avene etc.;

• accesibilitatea;

• gradul de concentrare al obiectivelor turistice legate de relief;

• adâncimea fragmentării reliefului;

• densitatea fragmentării reliefului;

• treptele morfogenetice sau hipsometrice;

• orientarea şi panta versanţilor;

Analiza reliefului în funcţie de criteriul atractivităţii turistice, a fost abordată diferit în literatură, remarcându-se necesitatea identificării parametrilor atractivi din cadrul sistemului geomorfologic (Mac, 1998). Dintre formele de relief cu valenţă atractivă menţionăm: vârfurile, crestele, abrupturile, pasurile şi trecătorile, cheile, defileele, canioanele, craterele şi conurile vulcanice, văile, ţărmurile, peşterile şi avenele, ponoarele, câmpurile cu dune. Din asocierea unor astfel de forme rezultă relieful carstic, vulcanic, glaciar, eolian etc.

Peisajele geomorfologice atractive turistic, reflectă rolul dominant al unui factor sau combinaţii de factori, cuprinzând forme de relief variate din punct de vedere morfologic dar constituind principala resursă turistică naturală. Dintre peisajele geomorfologice cu valenţe turistice amintim: peisajele glaciar şi periglaciar, peisajul fluvial, peisajul litorar, deltaic, peisajul montan, peisajul vulcanilor, peisajele climatelor aride, polare, peisaje carstice, antropice, etc..

Fig. 1 Tipuri de resursă turistică

Studiul formelor de relief se realizează în cadrul Geomorfologiei, ca disciplină ce îşi propune descrierea formelor de relief şi explicarea genezei acestora. Din punct de vedere etimologic, termenul de geomorfologie provine de la termenii: geo – pământ, morpha – formă şi logos – ştiinţă. Termenul este folosit pentru prima dată de către Newmann în 1854, iar impunerea ca ştiinţă s-a realizat fie în cadrul geografiei, fie în cel al geologiei. Impunerea ca ştiinţă a geomorfologiei se realizează în secolul XIX ca urmare a necesităţii cunoaşterii şi valorificării resurselor subsolului, a potenţialului hidroenergetic din cadrul teritoriului. În secolul XX are loc o diversificare a geomorfologiei, diferenţiindu-se mai multe ramuri: geomorfologie climatică, structurală, dinamică şi experimentală etc.. Se remarcă două direcţii de dezvoltare ale acestei ştiinţe:

- direcţia europeană (Franţa, Germania, Olanda) în care geomorfologia intră în componenţa geografiei.