Geomorfologie

1. RELIEFUL PETROGRAFIC

Orice formă de relief este constituită dintr-un anumit tip de rocă. Rocile au fost clasificate de geologi în trei mari grupe: sedimentare, eruptive şi metamorfice.

Rocile sedimentare sunt provenite din distrugerea rocilor eruptive, metamorfice sau sedimentare, prin precipitare chimică sau create de organisme vii.

Rocile sedimentare se pot clasifica şi după dimensiunile granulelor componente: blocuri, galeţi, pietrişuri, nisipuri grosiere, nisipuri fine, luturi, argile. Ele pot fi necimentate sau cimentate.

Rocile sedimentare se caracterizează prin stratificare şi variaţii verticale şi laterale de facies.

Rocile eruptive sunt nestratificate, cristaline şi formate din mai multe elemente minerale.

Rocile eruptive au fost clasificate în: holocristaline - constituite din cristale mari (granitul, dioritul, gabroul) microcristaline - cu cristale de dimensiuni mici (porfirul) şi roci amorfe, necristaline (obsidianul). În funcţie de compoziţia chimică, rocile eruptive sunt împărţite în acide (granit, diorit) şi bazice (bazalt, gabrou).

Rocile metamorfice sau cristalofiliene sunt în general roci sedimentare care au suferit un proces de metamorfism rezultat al acţiunii temperaturilor şi presiunilor foarte mari din interiorul scoarţei terestre.

Influenţa litologiei asupra modelării reliefului

Diferitele tipuri de roci reacţionează în mod variat la acţiunea agenţilor externi. Rocile sedimentare sunt mai rezistente la alterare, şi mai puţin rezistente la eroziune. Cele eruptive şi metamorfice sunt mai rezistente la eroziune, dar mai uşor dezagregate şi alterate. Rocile cristaline microgranulare şi monominerale sunt mai rezistente la dezagregare şi alterare decât cele poliminerale şi macrogranulare. Granitul, o rocă poliminerală, se alterează mai intens decât cuarţitul, ce este o rocă monominerală. Rocile acide sunt mai rezistente la alterare decât cele bazice.

Procesele de dezagregare şi alterare sunt influenţate de gradul de conductibilitate termică şi căldura specifică a rocilor.

Permeabilitatea rocilor influenţează procesele de eroziune. Cele permeabile reduc scurgerea superficială, versanţii păstrându-şi mai mult timp profilul iniţial. Versanţii alcătuiţi din roci impermeabile sunt supuse eroziunii. Alternanţele de roci permeabile şi impermeabile determină dezvoltarea alunecărilor.

Solubilitatea rocilor are importanţă în procesele carstice.

1.1. Relieful dezvoltat pe roci cristaline. Relieful granitic

În categoria rocilor cristaline se includ rocile magmatice şi cele metamorfice.

Procesele de dezagregare şi alterare a rocilor cristaline depind de gradul de conductibilitate termică, de coeficienţii diferiţi de dilatare termică a mineralelor constituente, de prezenţa fisurilor prin care pătrunde apa. Penetrarea apei în aceste roci are loc prin diaclaze, prin spaţiile dintre cristale şi prin spaţiile rezultate în procesele de dezagregare.

Forme de relief

Prin alterarea mineralelor se formează argilă şi o masă alcătuită din fragmente grosiere, mai ales cristale de dimensiunea nisipului grosier. Ea mai este denumită grus granitic sau arenă granitică. Această formaţiune poate avea grosimi până la câţiva metri, acoperind mai ales poalele versanţilor sau suprafeţele plane sau slab înclinate alcătuite din roci cristaline.

“Căpăţânile de zahăr”. Ele sunt formate în condiţiile climatului tropical cu un anotimp ploios. Au formă de monticoli, cu înălţimi de 2-300 m, aspectul lor fiind datorat de procesul descompunerii sferice. Alterarea are loc pe diaclaze, determinând desprinderea de blocuri, ale căror margini şi colţuri se rotunjesc pe loc.

Blocurile sferice. O primă ipoteza admite că s-au format la suprafaţă prin acţiunea de eroziune subaeriană care fasonează colţurile şi muchiile. A doua ipoteză specifică că blocurile sferice s-au format în interiorul scoarţei, ele fiind înconjurate de o masă friabilă cu porozitate mare rezultată prin alterarea granitului. Exhumarea lor se face mai uşor în regiunile cu climat periglaciar, unde materialul alunecă uşor, antrenând şi blocurile sferice.

Taffonii reprezintă cavităţi concave de la câţiva centimetri la câţiva metri. Formarea lor se datorează proceselor de exfoliere şi dezagregare granulară sub acţiunea agenţilor externi. Apar mai ales în climate calde semiaride.

În regiunile montane înalte, cu climat de tip periglaciar sau crionival apar forme cu aspect ascuţit: creste înguste şi fierăstruite, vârfuri piramidale, ace, blocuri suspendate, îngrămădiri de blocuri etc.

Relieful format pe roci cristaline prezintă anumite trăsături condiţionate de regimul climatic.

În climatul cald şi umed, alterarea rocilor cristaline duce la crearea unei morfologii cu linii semeţe, cu obeliscuri, căpăţâni de zahăr, ce au poalele îngropate în detritus.

În climatul temperat relieful granitic prezintă trăsături mai estompate, reprezentate prin forme ovoidale domoale.

În climatul rece predomină dezagregarea fizică, ca urmare a alternanţei îngheţului şi dezgheţului cu formarea de îngrămădiri de blocuri.

În România relieful format pe roci cristaline este întâlnit în Munţii Carpaţi şi în Dobrogea.

1.2. Relieful dezvoltate pe gresii şi conglomerate

Gresiile şi conglomeratele sunt constituite din particule cimentate. Gresiile provin din nisipuri care au o compoziţie granulometrică relativ omogenă, iar conglomeratele rezultă din cimentarea unor particule foarte diferite, de la nisipuri la pietrişuri, galeţi şi uneori blocuri.

Forme de relief dezvoltate pe gresii

Gresiile sunt roci compacte, rezistente, cu permeabilitate variabilă în funcţie de coeziunea particulelor. Există gresii dure, compacte, omogene, bine cimentate şi puţin diaclazate (Gresia de Kliwa) şi gresii friabile, mai puţin cimentate, întâlnite mai ales în bazinele prealpine.

În funcţie de natura cimentului există gresii calcaroase, silicioase, argiloase, glauconitice etc.

În funcţie de mărimea granulelor se întâlneşte o gamă variată, de la gresia argiloasă (foarte fină) la gresia conglomeratică, cea mai grosieră. Gresiile fine şi omogene se desfac în fragmente mari, asemenea granitului, pe când cele eterogene, cu granule mari sunt uşor atacate de eroziune. Bancurile grezoase sunt alcătuite din alternanţe de strate dure şi unele mai friabile. Uneori conţin şi intercalaţii argiloase sau conglomeratice.

În Munţii Vrancei, succesiunea de gresii dure de Kliwa cu gresii mai moi, ca cele de Tarcău a dat un relief diferenţiat altimetric. Vârfurile sunt constituite aproape întotdeauna din gresie de Kliwa, iar înşeuările din gresie de Tarcău.

Văile săpate în gresii prezintă rupturi de pantă, atât în profilul longitudinal cât şi în cel transversal. Unde se înterpun strate dure, pot apărea poliţe sau trepte locale. Dacă gresia este dură, poate apărea un relief masiv, ce evoluează pe calea dezagregării fizice. La baza versanţilor se acumulează grohotişuri sau tăpşane nisipoase. Gresiile calcaroase pot duce la apariţia de forme de tip carst, lapiezuri, doline, chei, grote etc. Gresiile argiloase şi marnoase pot da alunecări. Gresiile determină formarea de reliefuri trapezoidale, coloane uriaşe sau stâlpi cu flancuri abrupte, datorită stratelor mai rezistente. Pe gresii apar şi forme de eroziune de tip taffoni. Ele au aspect de alveole şi sunt întâlnite pe versanţii puternic înclinaţi.

Forme de relief dezvoltate pe conglomerate

Duritatea diferită a elementelor componente cât şi natura cimentului alcătuiesc factorii care condiţionează comportarea diferenţiată a conglomeratelor. Întrucât cimentul care le uneşte este, adesea, mai puţin rezistent decât fragmentele de rocă, el este distrus prin variaţiile termice, prin dizolvare de apele de infiltraţie, iar fragmentele eliberate se deplasează sub acţiunea gravitaţiei.

Nefiind plastice, conglomeratele sunt puternic fisurate datorită tensiunilor tectonice care au dus la înălţarea maselor muntoase. Acest fapt le determină o permeabilitate ridicată, astfel că, ele nu favorizează scurgerea de suprafaţă, rămânând în relief şi dominând regiunile vecine care

sunt alcătuite din alte tipuri de roci. De aceea, masivele constituite din conglomerate prezintă abrupturi marginale.

Neomogenitatea granulometrică şi petrografică şi cea a liantului permit o distrugere diferenţiată a rocii cu apariţia de forme foarte variate şi uneori bizare. Rămân astfel în relief forme de clăi, turnuri, piramide, ciuperci etc. Alternanţa unor orizonturi mai dure cu unele mai puţin dure, fac ca pe versanţi să apară poliţe sau brâne. La poala versanţilor se formează ample trene de grohotiş, rezultat prin dezagregare. În partea superioară a maselor de conglomerate se formează suprafeţe structurale, suprapuse pe orizonturile mai rezistente.

Forme caracteristice apar în Munţii Bucegi, Ciucaş, Ceahlău etc.