Managementul Firmei

CAPITOLUL I

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE MANAGE¬MENTULUI FIRMEI

1.1. Obiectul de studiu

1.1.1. Definirea ştiinţei managementului

Managementul, ca ştiinţă, s-a cristalizat relativ recent, prin eforturile depuse de un mare număr de specialişti de pe întreg mapamondul, ca răspuns la stringentele necesităţi ale practicii sociale. Managementul întreprinderii este abordat din multiple puncte de vedere, care adesea se deosebesc substanţial între ele.

În lucrările de management nord-americane cele mai răspândite sunt definiţiile de ordin pragmatic ale managementului, de pe poziţia managerului. Spre exemplu, Reece şi O'Grady definesc managementul ca fiind „procesul de coordonare a resurselor umane, informaţionale, fizice şi financiare în vederea realizării scopurilor organizaţiei”, iar Longenecker şi Pringle îl desemnează ca fiind „procesul de obţinere şi combinare a resurselor umane, financiare şi fizice în vederea îndeplinirii scopului primar al organizaţiei - obţinerea de produse şi servicii dorite de un anumit segment al societăţii”. Alte abordări însă tratează managementul şi ca o ştiinţă. Astfel, în cunoscuta publicaţie franceză Larousse, managementul este definit ca „ştiinţa tehnicilor de conducere a întreprinderii”, iar profesorii ruşi Popova şi Krasnopoiasa consideră că ştiinţa managementului se ocupă de „legile conducerii generale şi de legile sintetice ale componentelor sale”.

Din examinarea acestor definiţii rezultă conţinutul sensibil diferit atribuit ştiinţei managementului întreprinderii, fiecare specialist având în vedere doar unele elemente care constituie de fapt obiectul acestei ştiinţe, neindicând suficient de riguros specificul său.

Managementul firmelor rezidă în studierea proceselor şi relaţiilor de management din cadrul lor, în vederea descoperirii legităţilor şi principiilor care le guvernează şi a conceperii de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere, de natură să asigure obţinerea şi creşterea competitivităţii.

Elementele specifice ştiinţei managementului economic sunt deci procesele şi relaţiile de management, care nu trebuie confundate cu relaţiile şi procesele economice, ce au conţinut total diferit şi nici cu alte componente ale firmelor, de natură economică, tehnică sau umană. Prin conţinut şi mod de manifestare, procesele şi relaţiile de management prezintă o serie de trăsături particulare ce conferă acestei ştiinţe o pronunţată specificitate. De aceea, esenţa ştiinţei managementului o reprezintă studiul relaţiilor şi proceselor de management.

Ca urmare a acestui studiu se descoperă principiile, legităţile şi celelalte elemente de esenţă care explică conţinutul şi dinamica managementului. Aceste legităţi, ca şi procesele şi relaţiile pe care le reflectă, cunosc o continuă evoluţie, de unde decurge necesitatea efortului creator de continuă descifrare şi actualizare, astfel încât acestea să exprime esenţa managementului în toată complexitatea sa, corespunzător condiţiilor actuale şi viitoare.

Având în vedere caracterul aplicativ al acestei ştiinţe, un rol major în cadrul său îl deţine conceperea de noi sisteme, metode, tehnici, proceduri de management al întreprinderii în ansamblul său şi ale componentelor sale majore. Elaborate pe baza studiului relaţiilor şi proceselor de conducere şi a legităţilor descoperite, elementele metodologice ale ştiinţei managementului reprezintă instrumentarul pus la dispoziţia managerilor şi a colaboratorilor acestora pentru a eficientiza activităţile firmei.

Caracteristic ştiinţei managementului firmei este situarea, în centul investi¬gaţiilor sale, a omului în toată complexitatea sa, ca subiect şi ca obiect al manage¬mentului, prin prisma obiectivelor ce-i revin, în strânsă interdependenţă cu obiectivele, resursele şi mijloa-cele sistemelor în care este integrat. Efectul acestei abordări îl constituie analiza multilaterală a relaţiilor şi proceselor de management ce se reflectă în caracterul multidisciplinar al cunoştinţelor manageriale subordonate direct sporirii eficienţei întreprinderilor.

Managementul firmei reprezintă o componenţă a ştiinţei managementului, de fapt cea mai dezvoltată, cunoscută şi - în condiţiile economiei de piaţă - importantă. O ilustrare convingătoare a acestei realităţi o constituie faptul că peste jumătate din literatura mondială de management este consacrată firmei. O atare situaţie se explică, în principal, prin două cauze:

- firma este agentul economic de bază al fiecărei economii, principalul gene¬rator de valoare şi de valoare de întrebuinţare, în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea majoritatea populaţiei ocupate în fiecare ţară, indiferent de nivelul său de dezvoltare. De aici importanţa deosebită şi implicaţiile multiple economice, sociale, politice ale managementului firmei;

- primele cristalizări ale ştiinţei managementului au avut ca obiect firma, întreprinderea, care în continuare s-a manifestat ca unul din terenurile cele mai fertile ale inovării pe planul teoriei şi practicii managementului, cu contribuţia directă şi nemijlocită a unui mare număr de persoane.

Poziţia pe care o deţine managementul firmei în cadrul ştiinţei managementului, interdependenţele cu celelalte componente ale sale se reflectă în dublul său caracter, în primul rând, este o disciplină economică de sinteză. Caracterul său economic decurge din menirea sa - creşterea eficienţei economice -, din optica economică în care abordează problemele cu care este confruntată, din ponderea apreciabilă pe care conceptele şi metodele economice o au în cadrul său, din natura economică a firmelor asupra căreia se exercită. Este o ştiinţă economică de sinteză întrucât preia o serie de categorii economice şi de metode de la numeroase alte discipline din acest domeniu: economie politică, analiză economică, organizare, marketing, aprovizionare tehnico-materială, finanţe şi altele.