Managementul producției

1.1 Rolul economic al întreprinderii industriale

1.1.1 Definirea întreprinderii. Conceptii privind întreprinderea

Întreprinderea/firma reprezintă componenta principală a economiei

nationale. Prin definitie, ea desemnează un grup de persoane organizate

conform unor norme juridice ca răspuns la anumite cerinte economice, care

concep si desfăsoară un complex de procese de muncă, utilizând mijloace de

muncă, în scopul obtinerii de bunuri si servicii destinate vânzării pe piată care

să genereze un venit sau un profit cât mai mari posibil. Prin urmare,

întreprinderea reprezintă acea verigă organizatorică în care se combină factori

de productie cu scopul realizării de bunuri si servicii în structura cantitativă si

calitativă dictată de cererea pietei (fig. 1.1, Olaru M. -Economia si gestiunea

întreprinderii, Tribuna economică, 1999, pg. 16).

Fig. 1.1 Întreprinderea – veriga dintre piata factorilor de productie

si consum

Pentru atingerea obiectivului său principal – fabricarea de bunuri si

furnizarea de servicii, întreprinderea utilizează, deci, resurse materiale si umane,

îsi crează ierarhii organizationale, precizând, pe fiecare nivel, responsabilitătile,

si impune o anumită repartitie a sarcinilor generată de diviziunea muncii.

Întreprinderea, oricare ar fi dimensiunea sa, apare pe piată într-o dublă

ipostază: pe de o parte, este un consumator de materii prime, materiale, energie,

informatii, pe de altă parte fiind un furnizor al produselor si serviciilor pe care

le crează. În aceste conditii, întreprinderea suportă anumite costuri generate de

Fluxuri financiare Fluxuri financiare

(plata furnizorilor) (contravaloare bunuri,servicii)

Fluxuri materiale Fluxuri materiale

(resurse) (bunuri,servicii)

Piata factorilor de

productie

Întreprindere

Consum final sau

intermediar

necesitatea remunerării factorilor de productie si obtine un anumit volum al

veniturilor, determinând atât fluxuri materiale cât si fluxuri financiare (fig.1.1).

Conceptul de întreprindere sau firmă a fost abordat din mai multe

perspective, dintre care cele mai importante sunt: perspectiva materialistă,

perspectiva personalistă (comportistă, behavioristă) si perspectiva sistemică.

Din perspectivă materialistă (F.W. Taylor, H. Fayol, F. Gilbreth),

întreprinderea reprezintă un ansamblu de mijloace afectate productiei, angajatii

fiind priviti doar ca prestatori ai unor munci. Puterea de decizie apartine

intregral proprietarului, alocarea resurselor fiind hotărâtă în conformitate cu

obiectivele stabilite de acesta.

Conceptia personalistă (D. McGregor, O. G÷l÷nier) pune în centrul

întreprinderii resursele umane, stabilind o serie de principii, reguli, metode care

să asigure valorificarea la nivel superior a potentialului uman. Ideea centrală a

acestei conceptii este cea potrivit căreia resursele umane sunt singurele cu

adevărat creatoare de valoare. Omul ar putea să munească mai productiv dacă i

se satisfac anumite nevoi de ordin psihosocial, individul si grupul fiind

elementele determinante ale întreprinderii, manifestându-se necesitatea punerii

de acord a obiectivelor întreprinderii cu aspiratiile oamenilor.

În viziunea actuală, firma/întreprinderea trebuie analizată ca un întreg

format din părtile sale componente, adică presupune o abordare sistemică (P.

Drucker, H. Mintzberg, M. Porter). Prin prisma acestui mod de tratare, ea

prezintă o serie de trăsături. Astfel, se poate spune că întreprinderea este:

- un sistem complex, reprezentând o reuniune de resurse umane,

materiale si financiare între care se stabilesc legături multiple care declansează

functionarea sistemului în ansamblul său;

- un sistem socio – economic în interiorul căruia are loc combinarea

factorilor de productie în vederea obtinerii rezultatelor propuse; actiunea fortei

de muncă asupra obiectului muncii se bazează pe un complex de factori

profesionali, comportamentali si motivationali; mecanismul economic al

întreprinderii presupune utilizarea unui set de reguli, metode si instrumente

pentru organizarea si conducerea activitătii astfel încât eficienta să fie maximă;

- un sistem tehnico – material deoarece între resursele materiale

(materii prime, materiale) si cele tehnice (echipamente, utilaje, instalatii etc.) se

crează anumite conexiuni generate de dependenta tehnologică dintre

compartimentele unde se realizează productia;