Metodologia Cercetării Economice

I. Introducere

Manualul recomandat: Gheorghe Răboacă, Dumitru Ciucur, Metodologia cercetării ştiinţifice economice, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006

Obiectivul principal al cursului: Cursul de Metodologia cercetării ştiinţifice în domeniul ştiinţelor economice are menirea de a contribui la formarea rapidă, pe parcursul unui singur semestru, a deprinderilor masteranzilor de investigare ştiinţifică a fenomenelor economice. În baza cunoştinţelor pe care le acumulează la acest curs, masteranzii adoptă modelul de învăţare gândind, îşi însuşesc mai temeinic cunoştinţele ştiinţifice la toate disciplinele. Învăţând să confrunte teoria economică cu practica economică, masteranzii îşi depăşesc condiţia de simpli consumatori de cunoştinţe, putând deveni producători de cunoştinţe ştiinţifice noi, creatori de idei, de soluţii şi de decizii eficiente. Familiarizaţi cu particularităţile fenomenelor economice, ei înţeleg nu numai nevoia bunei alegeri a metodelor şi instrumentelor de analiză şi calcul, dar şi pe aceea de adecvare corespunzătoare a tuturor componentelor metodologice la cerinţele oricărui fenomen economic, fără de care progresul cunoaşterii nu este posibil.

Pe baza acestui curs, masteranzii capătă abilităţile unui analist conceptual, ale unui veritabil cercetător, care ştie să identifice o problemă economică, ştie să-şi aleagă singur metodele şi instrumentele de investigare şi, în fine, care ştie să rezolve problema economică. Astfel, viitorii absolvenţi, încă din timpul studiilor, vor putea contribui atât la corectarea impreciziilor unor teorii economice, cât şi la sprijinirea mai temeinică a practicii economice, la accentuarea progresului ştiinţei economice în rândul celorlalte ştiinţe. Sunt asigurate astfel prestigiul economistului şi succesul carierei lui profesionale, în condiţiile celei mai acerbe competiţii economice.

Modul de stabilire a notei finale: Examen la sfârşitul semestrului I.

Tema 1. Ştiinţa economică în perioada contemporană

Înţelegerea şi însuşirea problemelor de bază, esenţiale ale metodologiei cercetării ştiinţifice economice ar fi cât se poate de dificile dacă nu imposibile fără prezentarea, chiar şi sumară, a principalelor caracteristici definitorii ale ştiinţei în general.

Ştiinţa economică, oricât s-ar particulariza, este şi rămâne o componentă a ştiinţei în ansamblul său. În această calitate ştiinţa economică trebuie să-şi manifeste şi conserve atât elementele sale particulare, cât şi elementele comune oricărei ştiinţe, în toate etapele pe care le parcurge civilizaţia umană. Metodele proprii ale ştiinţei economice se aplică în alte ştiinţe şi invers, afirmându-se astfel nu numai unitatea ştiinţei, dar şi progresul ei general, comun.

Ştiinţa este un fenomen definitoriu, dominant al lumii contemporane. Dezvoltarea ştiinţei este marcată de o revoluţie ştiinţifică fără precedent, prin amploarea şi consecinţele sale. Apogeul ştiinţei contemporane îl reprezintă descifrarea şi relevarea precisă a legilor alcătuirii şi dezvoltării materiei, a diferitelor ei stări şi modificări, precum şi producerea eficientă de substanţe şi bunuri care nu există în natură.

Cu toate că a fost frânată de o serie de factori (nivelul scăzut al tehnicii, diverse forme ale conştiinţei sociale, intervenţia statului, nivelul necorespunzător de dezvoltare a învăţământului ş.a.) ştiinţa a înregistrat ritmuri accelerate în tot cursul formării şi dezvoltării sale. Dintr-o activitate căreia i se comandau serviciile, ştiinţa reuşeşte in zilele noastre să anticipeze nevoile producţiei şi ale societăţii în ansamblu. Toate procesele desfăşurate în interiorul ştiinţei au generat integrarea ei verticală cu producţia, apropiindu-se considerabil de aceasta, de practică. Teoria ştiinţifică acumulată şi-a sporit astfel contribuţia la soluţionarea problemelor economice şi sociale. În acest fel, dintr-un fapt mai ales de conştiinţa socială, ştiinţa şi-a afirmat cu pregnanţă calitatea de componentă de bază a producţiei, de neofactor nemijlocit de producţie; iau naştere ramuri noi ale ştiinţei (electronica, radiotehnica, energetica atomică, etc.) în baza cărora s-au creat ramuri industriale speciale. Datorită nivelului atins, ştiinţa este în acelaşi timp şi sursă de ingrijorare, de teamă, în anumite condiţii putându-se crea mari pericole pentru civilizaţia umană, inclusiv pentru viaţa planetei noastre. Este aici unul din motivele pentru care ştiinţa este nu doar o poblemă naţională, a fiecărei ţări în parte, ci şi prima dintre problemele globale ale omenirii, în acest sfârşit de secol şi de mileniu.

Înţelegerea acestor aspecte reclamă analiza atentă a proceselor din interiorul ştiinţei, deplasările care au loc, corelaţiile ei tradiţionale cu alte discipline sau domenii atât ale ştiinţei, cât şi ale economiei şi societăţii în ansamblu.

Ştiinţa este un fenomen extrem de complex, astfel că este dificil de dat o definiţie ştiinţei care să fie unanim acceptată. Ea apare ca un ansamblu de cunoştinţe despre lume; o bază a concepţiei despre lume; o formă a conştiinţei sociale (o formă de reflectare a lumii in conştiinţă); o componentă a culturii spirituale; o componentă esenţială a factorilor de producţie.

Din multitudinea de definiţii noi vom releva doar câteva, pe care le considerăm semnificative. Aşa de pildă, Tadeusz Katorbinski consideră că “ştiinţa este orice cunoaştere care s-a maturizat suficient de mult pentru a putea fi predată ca disciplină în învăţământul superior”. Fără a extinde explicaţia redăm în cele ce urmează o definiţie dată de Einstein: “ştiinţa este încercarea de a face diversitatea haotică a experienţelor noastre senzoriale să corespundă unui sistem de gândire uniform din punct de vedere logic”. Deşi ni se pare foarte corectă, această definiţie poate genera confuzie, în sensul că ştiinţa ar trebui să corespundă mai mult gândirii umane decât conţinutului legic al diversităţii haotice a faptelor. De aceea, preferăm definiţia potrivit căreia ştiinţa este ,,un ansamblu de cunoştinţe sistematizate şi verificate de practică”. În fine, alţi specialişti apreciază că “prima trăsătură distinctivă a unei ştiinţe este să fie o cunoaştere bazată pe fapte, organizată astfel incât să explice şi să rezolve problemele”.