Sănătate și securitate în muncă

SCURT ISTORIC

Activitatea de protecţie a muncii în România are o istorie de peste 100 de ani şi a evoluat în strânsă legătură cu dezvoltarea industrială care, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, a atras după sine primele manifestări ale acestei activităţi.

Anul 1874 consemnează apariţia şi intrarea în vigoare a unei legi ce reglementează aspecte de sănătate în muncă, “Legea sanitară”, iar în 1894 intră în vigoare “Regulamentul pentru industriile insalubre” care poate fi considerat primul act normativ în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă deoarece cuprindea dispoziţii obligatorii privind munca femeilor şi tinerilor, prevenirea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale.

O activitate susţinută de aplicare a măsurilor de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale s-a desfăşurat între anii 1920 şi 1940 de către “Serviciul de Igienă Industrială”, organism care a funcţionat în cadrul Casei Centrale a Asigurărilor Sociale.

După cel de al doilea război mondial s-a înfiinţat un sistem guvernamental de instituţii cu atribuţii exprese în domeniu: în 1949 s-a înfiinţat Consiliul pentru Protecţia Muncii, din subordinea Ministerului Muncii şi Prevederilor Sociale, organism care cuprindea reprezentanţi ai Confederaţiei Generale a Muncii, ai Consiliului de Stat al Planificării, ai Ministerului Invăţământului şi responsabili cu protecţia muncii.

Un moment remarcabil îl constituie adoptarea în 1965 a “Legii nr. 5/1965 cu privire la protecţia muncii” care a reuşit, într-o anumită măsură ca, prin efectele ei, să se apropie în etapa respectivă de standardele europene în materie, să contureze cadrul organizatoric şi legislativ necesar derulării activităţii de producţie în condiţii de securitate şi sănătate în muncă.

Ulterior, în 1966, a luat fiinţă un organism independent al statului, Comitetul de Stat pentru Protecţia Muncii, cu o structură organizatorică pe două niveluri: central şi teritorial, care a manifestat preocupări deosebite pentru pregătirea specialiştilor în acest domeniu.

După decembrie 1989, transformările intervenite în viaţa economică şi socială a României şi tranziţia spre o economie de piaţă au determinat apariţia unor probleme noi, ca de exemplu: creşterea rapidă a numărului de agenţi economici, apariţia sectorului privat, creşterea şomajului, intensificarea fenomenului de eludare a legilor, creşterea rolului partenerilor sociali (patronate, sindicate) ce au impus modificarea structurii şi conţinutului legislaţiei privind securitatea şi sănătatea în muncă.

Astfel, încă din anul 1990 s-au întreprins măsuri pentru revizuirea reglementărilor din domeniul protecţiei muncii pentru a crea un nou sistem

2

legislativ al cărui principiu fundamental să fie armonizarea cu prevederile directivelor Uniunii Europene, cu cele ale convenţiilor si recomandărilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Tot în anul 1990 a fost reproiectată structura organizatorică şi funcţională a instituţiei protecţiei muncii, aceasta fiind integrată în cadrul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale.

Ca urmare a ratificării, la 5.04.1993, a Acordului European, care instituia o asociere între România şi Uniunea Europeană în vederea acceptării ulterioare a ţării noastre ca membru cu drepturi depline al U.E. s-a început un proces lung de armonizare a legislaţiei naţionale cu cea comunitară.

Legislaţia privind securitatea şi sănătatea în muncă este o componentă a sistemului naţional de reglementări, care stabileşte responsabilităţile instituţiilor implicate, cadrul de înfiinţare şi organizare a activităţii în domeniu şi asigură respectarea principiilor de prevenire a accidentelor de muncă şi bolilor profesionale. Caracteristica ei fundamentală este aceea că se află într-un proces de armonizare cu prevederile directivelor europene în domeniu.

Constituţia României, afirmând dreptul la protecţie socială, face referire şi la măsurile de securitate şi igienă a muncii, iar Codul Muncii cuprinde prevederi care se referă la protecţia vieţii şi a sănătăţii lucrătorilor.

Prin transpunerea Directivei Cadru (89/391/CEE) în Legea nr.90/1996 a Protecţiei Muncii, republicată, şi în Normele Generale de Protecţie a Muncii au fost preluate principiile prevenirii, precum şi o serie de măsuri care vizau îmbunătăţirea securităţii şi sănătăţii în muncă.