Tehnici de Evaluare a Întreprinderilor Multinaționale

CAPITOLUL 1 – PRECIZĂRI CONCEPTUALE ŞI DE TERMINOLOGIE

1.1. De la afaceri internaţionale la afaceri globale

Apariţia afacerilor internaţionale constituie o componentă esenţială a activităţii economice pe plan mondial, iar din punct de vedere istoric apariţia şi evoluţia acestora este plasată în secolele XVI-XVIII. Primele companii importante, din punct de vedere economic, care şi-au desfăşurat activitatea pe plan internaţional au fost:

- companiile Indiilor de Est care au funcţionat în Europa şi Asia;

- Hudson Bay Company care a acţionat între America şi Marea Britanie;

- British Royal Africa Compani care a avut ca punct de plecare Anglia.

Aceste companii s-au preocupat cu precădere de comerţ, dar s-au implicat într-o oarecare măsură şi în producţie, iar din acest motiv se consideră că au constituit „prototipul corporaţiilor transnaţionale” . Ele s-au extins, în perioada celor două secole, şi se susţine că au organizat şi desfăşurat comerţ internaţional.

În comparaţie cu perioadele anterioare, etapa contemporană a globalizării afacerilor este mult mai intensă şi mai profundă datorită creşterii fluxurilor de investiţii internaţionale, a creşterii numărului corporaţiilor transnaţionale, a liberalizării pieţelor şi a avansului tehnologic. Held, McGrew, Goldblatt şi Perraton (1999) au realizat o prezentare succintă a formelor istorice ale globalizării afacerilor, punând în evidenţă caracteristicile esenţiale ale fiecărei etape evolutive (Anexa I).

Pe parcursul secolului al XIX-lea afacerile internaţionale cunosc o creştere mult mai susţinută, generată de un avânt fără precedent a investiţiilor internaţionale. Trebuie să specificăm faptul că aceste investiţii erau în marea lor majoritate investiţii de portofoliu, însă cercetările recente evidenţiază faptul că investiţiile străine directe (ISD) deţineau o proporţie semnificativă, ceea ce a permis ca internaţionalizarea producţiei să fie importantă în anumite sectoare. Astfel, ISD s-au concentrat asupra sectorului primar, în special în industria extractivă şi a materiilor prime. La începutul anilor 1850 se desfăşura şi o importantă activitate bancară multinaţională, iar unele companii transnaţionale din domeniul prelucrării îşi începeau activitatea în străinătate. Spre sfârşitul secolului XIX se remarcă apariţia investiţiilor străine şi în agricultură, în special în dezvoltarea fermelor şi a plantaţiilor. Caracteristica esenţială a acestei perioade este faptul că nu existau restricţii internaţionale cu privire la circulaţia capitalului, iar investiţiile străine directe nu erau reglementate.

Începând cu anii 1870 şi până la începutul primului război mondial afacerile internaţionale au cunoscut o creştere fără precedent, ceea ce ne întăreşte convingerea că acesta este momentul apariţiei şi ascensiunii primului val al globalizării. Făcând o analiză a investiţiilor din acea perioadă, Duning (1988) aprecia că 35% din volumul investiţiilor internaţionale pe termen lung, înainte de primul război mondial, era deţinut de ISD, iar 55% dintre acestea vizau sectorul primar. Corporaţiile transnaţionale din această perioadă se diferenţiau semnificativ de companiile comerciale anterioare, însă, din punct de vedere structural erau destul de asemănătoare cu corporaţiile contemporane.

Evoluţiile înregistrate în domeniile comunicaţiilor şi transportului, la sfârşitul secolului XIX, au dus la creşterea capacităţii firmelor de a controla procesul internaţional de producţie chiar de la sediul lor, permiţând astfel corporaţiilor transnaţionale să joace un rol important în formarea reţelelor comerciale globale.

Primul război mondial a stopat evoluţia afacerilor internaţionale, în acea perioadă evidenţiindu-se, în special, o diminuare considerabilă a fluxurilor de ISD. Perioada interbelică se caracterizează prin refacerea relaţiilor comerciale dintre state. Astfel, majoritatea afacerilor internaţionale au rămas concentrare în sectorul produselor primare. Acest sector era dominat de companiile petroliere, în timp ce corporaţiile internaţionale deţineau controlul asupra mineritului şi procesării metalelor.

Principalele surse de ISD erau Anglia (40%) şi America (25%), urmate de Franţa (10%). Companiile americane au investit în plantaţii fructifere, iar cele engleze în domeniul ceaiului şi al zahărului, dominând comerţul cu aceste mărfuri. În perioada interbelică se remarcă o creştere a competiţiei cu privire la sursele de ISD ca urmare a intrării în circuitul internaţional a firmelor din Suedia, Japonia şi Elveţia.

Cel de-al doilea război mondial a dus la încetarea ritmului de creştere a afacerilor internaţionale, producţia internaţională fiind drastic restrânsă. După anul 1945, a avut lor o concentrare a ISD şi a corporaţiilor transnaţionale (CTN). Majoritatea ţărilor aveau investiţii internaţionale minime, însă se remarcă o intensitate fără precedentă a implicării corporaţiilor transnaţionale în economia naţională din partea producătorilor de minereuri de bază, petrol şi unele produse agricole. În unele ţări, impactul CTN-urilor a fost mult mai mare decât stocul de investiţii străine directe (ISD), deoarece au adus pe piaţă noi alimente şi băuturi care au devenit mărci renumite pe plan mondial. În acest mod, marile corporaţii au schimbat fundamental tendinţa de consum din ţările receptoare şi au înfiinţat filiale care, mai târziu, au cucerit noi segmente de piaţă.

Cu toate acestea, globalizarea producţiei a rămas limitată în acea perioadă. Multe ţări europene, dar şi ţări în curs de dezvoltare de pe celelalte continente, atrăgeau o proporţie mult prea mică din fluxul de ISD. Marea majoritate a producţiei era realizată în cadrul întreprinderilor naţionale şi locale, cu toate că CTN-urile jucau un rol însemnat în sectoarele prelucrătoare.