Cuprins
- Capitolul 1. Marketingul electoral
- 1.1. Introducere
- 1.2. Resursele folosite într-o campanie electorala
- 1.3. Tipologia campaniilor electorale
- 1.4. Mesajul electoral
- 1.5. Imaginea publica si portretul media
- 1.6. Masurarea imaginii în contextul politic
- 1.7. Dezbaterile electorale
- 1.8. Echipa de campanie
- Capitolul 2. Campaniile electorale din România. Prezentare cronologica
- 2.1. De la totalitarism la democratie
- 2.2. Decembrie 1989 – mai 1990
- 2.3. Mai 1990 – septembrie 1992
- 2.4. Septembrie 1992 – noiembrie 1996
- 2.5. Perioada 1996 – 2000
- 2.6. Perioada 2000 – 2004
- Capitolul 3. Schita a imaginarului politic românesc
- 3.1. Cultura ca mediu al comunicarii
- 3.2. Miturile fondatoare
- 3.3. Personaje exemplare
- Bibliografie selectiva
Extras din curs
Capitolul 1
Marketingul electoral
1.1. Introducere
Tinta acestei lucrari este relatia comunicationala între politic si cetatean, într-o tara
democratica de la începutul secolului XXI. Marketingul politic se poate defini ca fiind un
ansamblu de tehnici care au ca obiectiv crearea si promovarea imaginii unui om sau a unei
institutii politice, în functie de publicul de la care se doreste obtinerea votului sau a
încrederii publice. În acest ansamblu se tine seama de nevoile acelui public, de vectorii de
transmitere a informatiei si de interactiunea dintre respectivul om politic (sau institutie
politica) si ceilalti actori politici de pe piata. Este o diferenta importanta între marketingul
electoral si cel institutional, amândoua fiind parti ale marketingului politic. Marketingul
electoral se refera la relatia dintre politician si alegator, în timp ce marketingul institutional
se refera la relatia dintre demnitarul politic si cetatean.
În cariera sa, omul politic se poate afla în aceste doua ipostaze. Prima este aceea în care
solicita votul alegatorului pentru a accede la putere si a doua este aceea în care, fiind la
putere, solicita încrederea si sprijinul cetateanului pe care îl conduce si îl reprezinta. Exista
elemente comune ale celor doua ipostaze, dar exista si multe deosebiri. O campanie
electorala, desi foarte intensa, este limitata în timp. Campaniile institutionale de comunicare
sunt de lunga durata si de multe ori ele decid soarta omului politic la sfârsitul mandatului.
Afirmatia deja banala conform careia o campanie electorala se câstiga înainte de a începe
campania propriu-zisa se refera la construirea si mentinerea imaginii politicianului sau a
institutiei politice prin marketing institutional pe toata durata mandatului sau într-o functie
publica, între momentele electorale. Este desigur o naivitate sa se considere ca omul politic
aflat într-o functie nu întreprinde actiuni cu valoare electorala – actiuni care se pot
transforma în voturi – si nu comunica nemijlocit sau prin intermediul media cu cetatenii si
în vederea consolidarii sau cresterii procentului electoral.
Comunicarea institutionala si cea electorala sunt, în principiu, extrem de apropiate. Daca
vorbim însa de tehnici, acestea se deosebesc, uneori radical. Campania electorala este
marcata de o supraexpunere a candidatului, prin utilizarea mijloacelor specifice publicitatii
comerciale. Imaginea si vorbele sale ajung instantaneu la cetatean prin afisaj si cumparare
de spatii în media. Avem de-a face cu o asumare a motivatiei electorale de catre omul
politic. Acesta coboara între oameni si le solicita votul, fara a pretinde ca urmareste altceva.
Îsi motiveaza chiar si anumite gesturi contestabile prin nevoia de a obtine voturi. În turul
doi al alegerilor prezidentiale, atât Traian Basescu, cât si Adrian Nastase au solicitat
voturile PRM, încerând sa explice ca sunt candidati la functia suprema în stat si orice vot
este necesar. În alte contexte, o asemenea solicitare ar fi trebuit sa fie însotita de justificari
despre natura interesului national sau al nevoii de unitate. În campania electorala a fost de
ajuns sa se vorbeasca de nevoia de voturi. Cercetatorii americani1 vorbesc despre caracterul
mult mai direct si mai agresiv al comunicarii electorale. Relatia de schimb într-o campanie
electorala devine mult mai evidenta. Candidatul ofera un program, un viitor, un anumit tip
de certitudine si cetateanul îi da pentru acestea un vot. Aici si numai aici poate fi relativ
valabila ideea „vânzarii“ omului politic ca pe un produs comercial, idee foarte draga unor
teoreticieni ai comunicarii. Comunicarea institutionala, care poate fi defalcata, pentru o mai
buna acoperire, pe tipuri de institutii2, utilizeaza un arsenal mai redus de tehnici si
genereaza o interactiune mult mai subtila cu cetateanul. Omul politic în functie nu trebuie
sa faca nimic pentru voturi. Totul trebuie facut doar pentru binele general. Orice demers de
tip electoral, desfasurat în timpul mandatului functiei publice, este complet contraproductiv
si atrage dupa sine atât o reactie agresiva a opozitiei, cât si o taxare corespunzatoare din
partea media.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Marketing Politic.pdf