Cuprins
- Cuprins
- Capitolul 1. Marketingul electoral
- 1.1. Introducere
- 1.2. Resursele folosite într-o campanie electorală
- 1.3. Tipologia campaniilor electorale
- 1.4. Campania negativă
- 1.5. Spoturile electorale negative
- 1.6. Mesajul electoral
- 1.7. Dezbaterile electorale
- 1.8. Discursurile politice
- 1.9. Echipa de campanie
- Întrebări de verificare
- Exerciţii
- Bibliografie orientativă
- Capitolul 2. Media tradiţionale vs. noile media în secolul al XX-lea
- 2.1. Cinematograful - între tradiţie şi nonconformism
- 2.2. Fahrenheit 9/11 – artă sau marketing politic?
- 2.3. Internetul - noul venit pe scena campaniilor electorale
- Întrebări de verificare
- Exerciţii
- Bibliografie orientativă
Extras din curs
Capitolul 1. Marketingul electoral
1.1. Introducere
Marketingul electoral se referă la relaţia dintre politician şi alegător, în timp ce
marketingul instituţional se referă la relaţia dintre demnitarul politic şi cetăţean.
Marketingul politic se poate defini ca fiind un ansamblu de tehnici care au ca obiectiv
crearea şi promovarea imaginii unui om sau a unei instituţii politice, în funcţie de publicul
de la care se doreşte obţinerea votului sau a încrederii publice. În acest ansamblu se ţine
seama de nevoile acelui public, de vectorii de transmitere a informaţiei şi de interacţiunea
dintre respectivul om politic (sau instituţie politică) şi ceilalţi actori politici de pe piaţă.
Este o diferenţă importantă între marketingul electoral şi cel instituţional, amândouă fiind
părţi ale marketingului politic.
În cariera sa, omul politic se poate afla în aceste două ipostaze. Prima este aceea în care
solicită votul alegătorului pentru a accede la putere şi a doua este aceea în care, fiind la
putere, solicită încrederea şi sprijinul cetăţeanului pe care îl conduce şi îl reprezintă. Există
elemente comune ale celor două ipostaze, dar există şi multe deosebiri. O campanie
electorală, deşi foarte intensă, este limitată în timp. Campaniile instituţionale de comunicare
sunt de lungă durată şi de multe ori ele decid soarta omului politic la sfârşitul mandatului.
Afirmaţia deja banală conform căreia o campanie electorală se câştigă înainte de a începe
campania propriu-zisă se referă la construirea şi menţinerea imaginii politicianului sau a
instituţiei politice prin marketing instituţional pe toată durata mandatului său într-o funcţie
publică, între momentele electorale. Este desigur o naivitate să se considere că omul politic
aflat într-o funcţie nu întreprinde acţiuni cu valoare electorală – acţiuni care se pot
transforma în voturi – şi nu comunică nemijlocit sau prin intermediul media cu cetăţenii şi
în vederea consolidării sau creşterii procentului electoral.
Comunicarea instituţională şi cea electorală sunt, în principiu, extrem de apropiate. Dacă
vorbim însă de tehnici, acestea se deosebesc, uneori radical. Campania electorală este
marcată de o supraexpunere a candidatului, prin utilizarea mijloacelor specifice publicităţii
comerciale. Imaginea şi vorbele sale ajung instantaneu la cetăţean prin afişaj şi cumpărare
de spaţii în media. Avem de-a face cu o asumare a motivaţiei electorale de către omul
3
politic. Acesta coboară între oameni şi le solicită votul, fără a pretinde că urmăreşte altceva.
Îşi motivează chiar şi anumite gesturi contestabile prin nevoia de a obţine voturi. În turul
doi al alegerilor prezidenţiale, atât Traian Băsescu, cât şi Adrian Năstase au solicitat
voturile PRM, încerând să explice că sunt candidaţi la funcţia supremă în stat şi orice vot
este necesar. În alte contexte, o asemenea solicitare ar fi trebuit să fie însoţită de justificări
despre natura interesului naţional sau al nevoii de unitate. În campania electorală a fost de
ajuns să se vorbească de nevoia de voturi. Cercetătorii americani1 vorbesc despre caracterul
mult mai direct şi mai agresiv al comunicării electorale. Relaţia de schimb într-o campanie
electorală devine mult mai evidentă. Candidatul oferă un program, un viitor, un anumit tip
de certitudine şi cetăţeanul îi dă pentru acestea un vot. Aici şi numai aici poate fi relativ
valabilă ideea „vânzării“ omului politic ca pe un produs comercial, idee foarte dragă unor
teoreticieni ai comunicării. Comunicarea instituţională, care poate fi defalcată, pentru o mai
bună acoperire, pe tipuri de instituţii2, utilizează un arsenal mai redus de tehnici şi
generează o interacţiune mult mai subtilă cu cetăţeanul. Omul politic în funcţie nu trebuie
să facă nimic pentru voturi. Totul trebuie făcut doar pentru binele general. Orice demers de
tip electoral, desfăşurat în timpul mandatului funcţiei publice, este complet contraproductiv
şi atrage după sine atât o reacţie agresivă a opoziţiei, cât şi o taxare corespunzătoare din
partea media.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Marketing Politic.pdf