Stilistica părților de vorbire

Stilul este o noţiune cu multiple semnificaţii şi interpretări. El reprezintă, în opinia unor cercetători, subtilul raport între idee (sau gândire) şi expresie. Stilul înglobează în sine fineţea, delicateţea, rafinamentul expresiei prin care se sugerează idei, raţionamente, se deschid noi perspective asupra interpretării subiective a realităţii.

Deşi subiectivitatea discursului jurnalistic rămâne o temă deschisă pentru cercetare şi interpretare, problemă pare să fie mai simplă decât se pare. O nouă perspectivă asupra subiectivităţii dată de lingvistica modernă (începând din anii 60) schimbă viziunea asupra chestiunii în cauză. Subiectivitatea este tratată ca o particularitate a vorbitorului, pentru a-şi exprima propriul eu, ajutat de diferite mijloace lingvistice: utilizarea pronumelor personale, a formelor verbale (persoana 1), a calificativelor, a interjecţiilor etc. Afectivitatea nu este întotdeauna prezentă, ea rămâne în continuare un atribut intrinsec al stilului beletristic.

Dispariţia subiectivităţii duce la instaurarea unui limbaj de lemn, tratat drept „nonlimbaj, antilimbaj, impropriu comunicării” (http://ebooks. unibuc.ro/filologie/Zafiu/4.htm ). Ca o reacţie la pierderea identităţii personale din perioada totalitarismului, în stilul publicistic se poate vorbi uneori despre un surplus de interpretare subiectivă a anumitor aspecte.

Substantivul

Valenţele de expresivitate a părţilor de vorbire depind şi de ponderea lor în structura informativă a limbii, pe primul loc situându-se substantivul şi verbul, fiind completate de adjectiv, adverb, numeral şi pronume (nu neglijăm deloc importanţa stilistică a interjecţiei sau a articolului). Substantivul este o clasă destul de numeroasă cu multiple posibilităţi de potenţare stilistică a cuvântului şi respectiv a enunţului.

Utilizarea substativelor neologice imprimă textelor o notă de modernitate, actualitate, se scot în evidenţă posibilităţile practic inepuizabile ale unei exprimări la zi. Arhaismele aduc în prim-plan o lume depăşită de timp, cu obiceiurile şi tabieturile de cândva. Pentru C.Tănase societatea contemporană din RM are trăsăturile unei realităţi medievale, căci se acordă interviuri „de curte”, jurnaliştii „de curte” îşi cunosc bine meseria, „breasla” jurnaliştilor nu mai respectă principiile etc. (articolul Suntem în RM!, Timpul, 24 .o9.2007). Regionalismele au un pitoresc separat în conturarea specificului unei zone geografice, de aceea scriitorii sau jurnaliştii recurg deseori la ele. (Când ne referim la expresivitatea mijloacele lexicale, aceleaşi caracteristici le putem aplica tuturor verbelor, adjectivelor neologice, regionale.)

Conversiunea constituie o sursă de obţinere a unor efecte stilistice inedite atât în literatura artistică, cât şi în mass-media. Putem vorbi despre substantivizarea

• adjectivului ( Şi din adânc necunoscut/ Un mândru tânăr creşte … M.Eminescu, Luceafărul),

• verbului (participiu: … căci morţi sunt cei muriţi, M.Eminescu; gerunziu: zace lebăda murindă, M.Eminescu; supinul A ta zâmbire / Mi-arată cât de dulce eşti, M.Eminescu;

• adverbului (mi-a făcut un bine).

Aceste noi substantive dau expresivitate comunicării, ineditul construcţiei dezvăluie alte viziuni asupra realităţii, iar savoarea expresivă conferă textului originalitate.

Derivarea substantivului este un procedeu intern destul de productiv în limba română, se creează astfel diferite surse pentru potenţarea stilistică a celor relatate. Substantivele diminutivale în multiple contexte capătă valori ironice (mintioşelul nostru premier, C.Tănase, La sapă, moldoveni! Timpul, 27 aprilie 2007). Putem susţine acelaşi lucru şi despre substantivele derivate prin sufixe augmentative: „Bulgăroi cu ceafă groasă, grecotei cu nas subţire” (M.Eminescu, Scrisoarea III).

Substantivele compuse, mai puţin utilizate cu efect stilistic, totuşi îşi găsesc locul în nuanţarea exprimării, cum ar în creaţia lui M.Eminescu: „Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian”.