Conversiune

ARGUMENT.

Stilistica este o disciplină autonomă, ancorată însă într-un amplu dialog interdisciplinar cu: teoria, critica şi estetica literară, naratologia, poetica, semiotica, istoria limbii literare, gramatica, semantica, pragmatica, analiza discursului etc. Într-un astfel de climat de interdisciplinaritate şi de transdisciplinaritate este absolut necesar ca stilisticianul să aibă o vastă cultură filologică.

Lucrarea de faţă reprezintă o cercetare din perspectivă stilistică a unui fapt de natură lexical-gramaticală, expresie elocventă a interdisciplinarităţii: conversiunea.

Conversiunea sau schimbarea valorii gramaticale este un procedeu de expansiune lingvistică internă, un procedeu de formare de noi cuvinte, pornind de la baze lexicale existente în limbă.

Transferul dintr-o clasă lexico-gramaticală în alta se realizează prin schimbarea comportamentului gramatical – cuvântul supus transferului îşi însuşeşte caracteristicile morfologice şi sintactice ale clasei de adopţie – şi, deseori, prin modificarea conţinutului semantic al cuvântului transformat.

Am considerat importantă documentarea cât mai temeinică a faptelor de limbă, fără de care există mai multe riscuri ca observaţiile teoretice să fie neadecvate, parţiale. Am folosit, în general, exemple atestate; exemplele construite nu sunt discutabile din punctul de vedere al acceptabilităţii.

Sursele exemplelor sunt variate: texte literare (beletristice şi eseistice), texte de română vorbită (corpusuri editate, texte brute postate pe internet), texte din mass-media (mai ales din cea scrisă). Foarte util, în special pentru perioada veche, a fost corpusul de texte electronice al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” din Bucureşti.

Aşadar, folosim atât lucrări „clasice”, în variantă editată, printată, cât şi lucrări în variantă electronică; pentru acestea din urmă, nu precizăm numărul paginii de unde a fost excerptat exemplul. De asemenea, utilizăm şi exemple extrase din diverse dicţionare: în primul rând, DA şi DLR, dar şi altele (TDRG3, CDER, etc.).

Lucrarea este alcătuită din patru capitole, în care abordăm, din unghiuri complementare, aspectele care fac din clasa studiată o clasă problematică şi, care, în acelaşi timp, dau seama de originalitatea, de specificul ei.

În primul capitol am realizat o scurtă descriere a lucrării (obiectivele, perspectiva adoptată, structura, metoda de lucru şi sursele exemplelor).

Şi capitolul următor, II: Conversiunea – mijloc principal de îmbogăţire a vocabularului limbii române, are caracter introductiv. În acesta, ne-am oprit asupra diverselor clasificări din principalele lucrări româneşti care au avut ca temă (exclusivă sau parţială) adverbul.

Cel de-al III capitol face referire la Conversiunea intermorfologică unde are loc un prim criteriu de clasificare a tipurilor de conversiune se are în vedere clasa morfologică în care se încadrează noul cuvânt. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre substantivizări, adjectivizări sau adverbializări ale unor părţi de vorbire; sunt situaţiile cele mai frecvente, dar nu singurele.

În cel de-al IV capitol se intitulează Conversiunea intramorfologică, unde am dat discuţie unor figuri cum sunt eponimia şi antonomoza.

Scopul acestui demers nu a fost de a critica aceste clasificări, ci de a oferi o imagine a dificultăţii tipologizării adverbelor, dificultate care provine din natura semantico-pragmatică şi sintactică a acestor unităţi.

Tema prezentării de faţă o constituie cercetarea unor cuvinte formate prin acest procedeu în limba română actuală, în general, şi în perioada postdecembristă, în special. Deşi ne-am propus, nu am reuşit, în toate situaţiile, să datăm cu exactitate apariţia acestor termeni, din mai multe motive: în primul rând, Dicţionarul limbii române (DLR), până acum câţiva ani singurul care oferea o plasare în timp a genezei cuvintelor, nu a avut răgaz să înregistreze faptele recente de limbă care au stat la baza prezentului studiu; pe de altă parte, multe dintre cuvintele formate prin conversiune se situează oarecum la periferia vocabularului.

CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE ŞI INTRODUCTIVE PRIVIND DOMENIUL FORMĂRII CUVINTELOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ

1.1. Importanţa domeniului în procesul de îmbogăţire şi cultivare a vocabularului.

La momentul potrivit, am subliniat că necesiţăţile de îmbogăţire a vocabularului sunt satisfăcute nu numai prin recurgerea la împrumuturi din alte limbi, ci şi prin folosirea unor mijloace exclusiv interne, de care urmează să ne ocupăm în capitolul de faţă.

Înainte de a studia principalele procedee interne de îmbogăţire a vocabularului românesc (adică derivarea şi compunerea), sunt necesare câteva precizări referitoare la familia lexicală şi la statutul acestui compartiment al limbii pe care ne-am obişnuit să-l numim formarea cuvintelor.

Unii lingvişti români şi străini includ formarea cuvintelor în morfologie cu care cea dintâi seamănă îndeosebi prin caracterul ei sistematic (atât de vizibil mai ales în domeniul derivării).

Astfel, aşa cum, spre exemplu, orice verb românesc se termină la persoana a II-a sing. a indicativului prezent în i plenison, silabic sau foarte scurt (afli, bei, poţi), tot aşa de la aproape orice verb se poate forma, în limba noastră, un nume de agent cu ajutorul sufixului¬tor (cf.: scriitor, muncitor, alergător etc.).

Se poate spune că, în ambele cazuri, avem de-a face cu un număr relativ mic de reguli după care se creează atât noile cuvinte, cât şi formele gramaticale ale unui cuvânt supus flexiunii.

Alţi cercetători consideră că sistemul de formare a cuvintelor trebuie înglobat în studiul vocabularului, adică al disciplinei lingvistice cunoscute sub denumirea de lexicologie.

În sfârşit, nu lipsesc nici cei care văd în formarea cuvintelor o ramură distinctă a lingvisticii, fiindcă ea ocupă, într-adevăr, un loc de tranziţie între vocabular şi structura gramaticală.

Considerînd (cu rezervele de rigoare) că formarea cuvintelor este o secţiune a lexicologiei (în sens foarte larg), ne întemeiem pe faptul că aceasta duce la crearea de noi unităţi lexicale pe baza celor care există deja într-o limbă dată. În acelaşi timp, urmăm o concepţie care este, practic, aproape definitiv impusă în învăţământul românesc de toate gradele şi care constă în studierea sistemului de formare a cuvintelor în cadrul vocabularului.