Elemente de Protocol

1. Rolul protocolului

Protocolul datează din cele mai vechi timpuri, primele elemente dezvoltându-se atunci când predomina concepţia magică despre lume. Protocolul a luat naştere o dată cu fiinţa umană, dar se perfecţionează permanent.

Primele acţiuni protocolare au apărut mai întâi, în cadrul tribului ca un produs al relaţiilor de comunicare între membrii lui care stabileau o anumită ierarhie, ordine şi subordine. Mai apoi, în urma depăşirii relaţiilor violente şi stabilirii relaţiilor paşnice, acesta s-a exteriorizat între diverse centre de putere (clanuri, hoarde, triburi) care ocupau acelaşi spaţiu (colină, şes, munte etc.) şi care au simţit necesitatea de a intra în contact unul cu altul. Se consideră că perioada de implementare a normelor de protocol nu poate fi definită cu exactitate. Probabil, a început în epocile preistorice, o dată cu structurarea comunităţilor umane, când centrele de putere atingând un anumit grad de civilizare au decis că este mai important să auzi mesajul decât să-l mănânci pe mesager, trecând de la etapa confruntărilor sistematice la etapa de stabilire între ele a unor relaţii nonviolente bazate pe negocieri.

Prezenţa protocolului se conturează mai clar când relaţiile interstatale încep a deveni formale, concretizându-se în acorduri politice şi de cooperare în mileniul trei înainte de Christos. (acordul între oraşele Lagash şi Umma) şi în mileniul doi (Tratatul de Pace între Ramses al II-lea al Egiptului şi Hattuşil al III-lea, regele hitiţilor). Protocolul ajunge să se extindă ulterior din Orient până în Imperiul Roman, unde capătă o conotaţie pur religioasă care se răsfrânge nemijlocit asupra semnării acordurilor, cum era, de exemplu, ceremonialul heralzilor sfinţi din Roma.

În Evul Mediu şi până la Renaştere (secolele IV-XIV), protocolul continuă să rămână notoriu în ţările Orientului, pe când în Europa protocolul era simplu şi puţin structurat.

Secolele XVII-XVIII sînt dominate de absolutismul monarhic – mărturie elocventă în acest sens constituind Franţa şi Spania, când obiectivul normelor de protocol şi ceremonial consta în a remarca importanţa şi prestigiul monarhului care negocia direct prin intermediul reprezentanţilor săi.

Secolul al XX-lea este marcat de tendinţele de unificare şi omologare crescândă a protocolului. Astfel, putem afirma că pe la mijlocul secolului trecut, avem un protocol european structurat în baza căruia s-a constituit protocolul internaţional folosit astăzi în mai toate ţările lumii. În ultimul secol al mileniului doi, protocolul şi ceremonialul se perfecţionează continuu, viaţa oficială se desfăşoară după norme de protocol recunoscute la nivel internaţional. Frecvenţa şi importanţa contactelor politice şi a întrevederilor oficiale ale conducătorilor de state a crescut, devenind semnificativă stabilirea orientărilor formale prin intermediul cărora se asigură realizarea acestor contacte. Perfecţionarea a continuat şi la începutul mileniului trei, misiunea protocolului contemporan, e bazată pe criterii obiective de egalitate a statelor, constând în necesitatea de a crea şi în continuare medii armonioase de dialog, de a reglementa aspectele formale ale întrevederilor la nivel înalt ale şefilor de state, ale negocierilor dintre ţări purtate pentru realizarea obiectivelor politice propuse, precum şi în necesitatea de a evita apariţia problemelor de ordin protocolar atât de frecvente în perioadele istorice precedente.

Protocolul provine din vechea greacă protokollon şi se referea iniţial la prima foaie lipită pe un sul de papirus pe care erau conturate datele asupra originii sale, ajungând să desemneze în secolul VI întâia pagină a unui document oficial care îi autentifica provenienţa. Cu timpul, prin protocol a început să se subînţelegă textul original al unui act notarial sau registrul în care erau înscrise textele în cauză, ca mai apoi, o dată cu implementarea unor norme rigide în ritualul curţilor imperiale şi regale, sensul protocolului să se extindă căpătând accepţiunea de azi prin care este definit ca un ansamblu de reguli de reglementare a ordinii, în special la activităţile oficiale.

În studiile de specialitate conceptul doctrinar al protocolului este abordat frecvent şi e definit de Raul Valdés Aguilar ca un tratament obişnuit (reguli de curtoazie) pe care îl folosesc între ei şefii de state şi agenţii diplomatici. Aguilar pledează totodată, pentru o sinonimie între termenii protocol şi ceremonial. Jean Serres interpretează protocolul ca reguli de codificare, care domină ceremonialul, scopul lui fiind de a acorda fiecărui participant prerogativele, privilegiile şi imunităţile la care el are dreptul. Podesta-Costa susţine că protocolul conţine o serie de precepte menite să ordoneze ceremoniile oficiale, respectând egalitatea juridică a statelor. Raoul Génet explică esenţa protocolului prin încercarea de a rezolva problema recăderilor, adică a ordinii locurilor şi consideră că în sens larg conceptele de protocol şi ceremonial sînt sinonime. În viziunea lui Pradier-Fodéré, protocolul constituie un cod al convenţiilor publice. Felio A.Vilarrubias redă protocolul prin ordinea reglementată şi ierarhizată a celor prezenţi la o acţiune publică, acesta fiind transcripţia în scris a uzanţelor unei ţări în formule reglementate.

Totuşi, conceptele protocol şi ceremonial în sens strict diferă. Ceremonialul desemnează legătura cu mediul în care se desfăşoară relaţiile dintre state, instituţii şi organisme sociale, pe când protocolul codifică normele care preced ceremonialul, norme care sînt destinate să asigure fiecărui participant prerogativele şi imunităţile corespunzătoare conform dreptului său.

Funcţiile protocolului sunt: reprezentarea; comunicarea; armonizarea socială; obligativitatea.

Funcţia de reprezentare a protocolului, se manifestă la diverse ceremonii publice. Printre acestea am putea specifica ceremoniile de instaurare în post a conducătorilor de state. De asemenea, ca element de reprezentare, protocolul este omniprezent în timpul efectuării vizitelor oficiale de către şefii de state, în cadrul audienţelor oficiale acordate înalţilor demnitari de stat, internaţionali şi şefilor misiunilor diplomatice, precum şi în organizaţiile politice internaţionale. În aceeaşi măsură, funcţia de reprezentare a protocolului este imprimată la marile sărbători naţionale (Ziua Independenţei, Ziua constituirii statelor, diverse aniversări şi evenimente semnificative din viaţa naţiunilor etc.) care se desfăşoară în baza unor ritualuri politice cu participarea nemijlocită a oamenilor şi care reflectă nu altceva decât splendoarea, nobleţea şi unitatea naţiunilor într-un moment sau altul al existenţei lor, precum şi la festivităţi, omagieri mai puţin semnificative.