Fundamente Psihopedagogice și Metodice ale Educației Speciale

l. Caracteristicile generale ale principiilor pedagogice aplicate în învaţământul integrat şi/ sau incluziv

Principiile procesului de învăţământ sau principiile pedagogice ( ale didacticii ) sunt bazate pe teze fundamentale, norme generale, care stau în primul rând la baza proiectării, organizării şi desfăşurării activităţilor de predare-învăţare, în vederea realizării optime a obiectivelor educaţionale.

Rezultat al experienţei educaţionale şcolare, în special a celei de predare-învăţare, precum şi al concepţiilor marilor pedagogi şi psihologi (din sfera psihologiei educaţionale, mai ales), principiile pedagogice au la bază raportul de condiţionare dintre natura copilului, scopul educaţiei şi ştiinţă, pe de o parte, şi efectele instructiv-formative, pe de altă parte. Fundamentate ştiinţific pe datele psihopedagogice şi gnoseologice, principiile didacticii servesc drept îndrumar în proiectarea şi realizarea procesului de învăţământ. În totalitatea lor, principiile procesului de învăţământ exprimă concepţia de bază şi proiectarea generală a întregului proces educaţional. Atunci când avem în vedere aspectele cele mai generale, cu aplicabilitate largă în toate domeniile educaţiei, se poate vorbi de “principii fundamentale ale educaţiei”. Dar, desigur, aceste note generale primesc valenţe specifice în raport cu caracteristicile psihice ale subiecţilor, cu obiectivele, conţinutul, formele de realizare, metodologia diverselor sfere ale educaţiei (educaţia intelectuală, educaţia morală, educaţia estetică etc.), fără ca prin aceasta să se perturbe caracterul sistemic, unitar al educaţiei.

Principiile psihopedagogice au un caracter general-normativ, sistemic şi dinamic, deschis.

1.1.Caracterul general-normativ al principiilor procesului de învăţământ rezultă din bazele lor explicative, fundamentate epistemologic, psihologic şi psihosocial, şi, desigur, din esenţialitatea lor. Prin aceasta ele vizează toate componentele funcţionale ale procesului de învăţământ şi sunt aplicabile în procesul de predare-învăţare la toate disciplinele şi în toate activităţile didactice, pe toate nivelurile de şcolarizare, precum şi în activităţile corective şi compensatorii desfăşurate cu copiii cu cerinţe educative speciale, datorate unor deficienţe.

1.2.Caracterul normativ al principiilor didactice rezidă în funcţia lor orientativă şi reglatoare, care îşi găseşte ecou în stabilirea obiectivelor, în structurarea conţinutului, alegerea formelor de realizare a procesului de predare-învăţare şi a diverselor variante ale acestuia, în stabilirea şi aplicarea strategiilor didactice prin îngemănarea optimă a unor seturi de metode de predare învăţare cu mijloace de instruire, precum şi în realizarea verificării/evaluării randamentului. Datorită caracterului lor general-normativ precum şi a celorlalte caracteristici, principiile didacticii, aplicate adecvat, duc la “un comportament didactic modelat teoretic de norme ştiinţifice care explică procesele psihopedagogice” implicate în activitatea de predare-învăţare, în activităţile educaţionale, în general. În acest sens, “proiectarea optimală a lecţiei este privită ca un act de creaţie directivat de principii didactice (s.n.) care exprimă cerinţele şi condiţiile interne şi externe ale învăţării, care sintetizează cele mai recente date ştiinţifice implicate în explicarea procesului de învăţământ, a programului educaţional de formare a personalităţii celor de pe băncile şcolii” (I. Cerghit, 1983, p. 61).

1.3. Caracterul sistemic, interacţionist al principiilor pedagogice (didactice) rezultă mai ales din faptul că ele exprimă cerinţele fundamentale - de nuanţă normativă - ale procesului educaţional, care are un caracter unitar, dar cu obiective şi o structură funcţională complexă, între laturile sale fiind strânse interdependenţe. Principiile didacticii trebuie aplicate în ansamblu în fiecare formă de activitate, ele reprezentând sisteme de norme între care există strânse interrelaţii. Încălcarea unui anumit principiu poate conduce la anularea sau atenuarea funcţionalităţii celorlalte. De asemenea, aplicarea adecvată a principiilor pedagogic trebuie văzută în interrelaţie cu toate componentele procesului de predare-învăţare, pe baza unei abordări sistemice, racordată la legităţiile şi principiile psihologiei educaţiei şi dezvoltării.

Totodată, înţelegând caracterul sistemic-interacţionist profesorii vor conştientiza că principiile au şi un caracter dinamic şi deschis, ceea ce înseamnă că ele nu sunt rigide şi nu împiedică manifestarea creativităţii în proiectarea şi realizarea activităţilor instructiv-educative.

1.4. Caracterul dinamic, deschis al principiilor psihopedagogice este determinat de cerinţele noi ale dezvoltării sociale, de progresele realizate în ştiinţele socio-umane, îndeosebi în psihologie, în “ştiinţele învăţării” - toate acestea raportate la scopul general al educaţiei (dezvoltarea maturizării sociale a tinerilor) şi la idealul educaţional al societăţii civile, democrate, în tentaţia ei de cultivare a valorilor autentice. Trebuie să remarcăm că numărul principiilor nu este fix, el multiplicându-se sau, dimpotrivă, - prin restructurarea conţinutului şi esenţializarea mai pronunţată - unele se integrează în principii cu o sferă mai largă. În ultimii ani, datorită proceselor realizate în psihologia educaţiei şi dezvoltării, precum şi în psihologia cognitivă, în explicarea structurii şi dezvoltării inteligenţei (“teoria triarhică a inteligenţei” - J.R. Sternberg, 1985), în epistemologia genetică etc., s-a accentuat caracterul interacţionist al principiilor pedagogice. Astfel, multe dintre ele şi-au îmbogăţit conţinutul, semnificaţiile şi interrelaţiile cu diferitele componente ale procesului de educaţional. Asupra unora dintre aceste principii ale didacticii moderne, fundamentate psihologic, ne oprim în acest capitol, relevând importanţa lor pentru formarea şi dezvoltarea competenţelor şcolare ale elevilor, datorită influenţei pe care o au asupra tuturor componentelor procesului didactic, corectiv-compensator, precum şi pentru activizarea autenticului potenţial psihic al elevilor.

TEME

- Care este esenţa principiilor psihopedagogice ?

- De ce este util să cunoaştem caracteristicile principiilor psihopedagogice ?

2. Caracterizarea principiilor pedagogice din punctul de vedere al psihologiei

educatiei si dezvoltării

2.1. Principiul psihogenetic al stimulării şi accelerării dezvoltării stadiale a inteligenţei

Conform constructivismului psihogenetic piagetian, inteligenţa se formează şi se dezvoltă stadial, graţie schimburilor sistematice cu mediul socio-cultural, educaţional, prin procesul de asimilare-acomodare / echilibrare, de nuanţă progresivă. În concepţia lui J. Piaget (1965) inteligenţa este un concept operaţional utilizat pentru desemnarea formelor superioare de organizare şi echilibru a structurilor cognitive. Structurile cognitive se succed după o lege de dezvoltare, în aşa fel încât fiecare dintre ele să asigure un echilibru - din ce în ce mai larg şi mai stabil - proceselor, operaţiilor mintale care au apărut în cadrul stadiului precedent, cu structura sa particulară. Principiul psihogenetic al stimulării şi accelerării dezvoltării stadiale a inteligenţei se relaţionează strâns cu principiul ipotezei optimiste în activitatea educaţională şi cu principiul abordării diferenţiate şi individualizate a elevilor în procesul de învăţământ, fundamentându-le baza ştiinţifică psihologică.

Pentru optimizarea procesului de predare-învăţare, învăţătorii şi profesorii trebuie să cunoască trăsăturile esenţiale ale structurii şi funcţionalităţii inteligenţei în cadrul diferitelor stadii psihogenetice, precum şi faptul că este posibilă grăbirea trecerii dintr-un stadiu psihogenetic în cel următor, dacă se apelează la metode şi procedee didactice activizante, formative. În acelaşi timp este bine să se cunoască faptul că modificarea structurilor mintale ale copilului necesită un timp optim antrenament cognitiv fundamentat ştiinţific, psihopedagogic şi metodic, apelându-se la metode activizante, formative, prin punerea în lucru a tipurilor de învăţare care domină la o anumită perioadă de vârstă, având o maximă funcţionalitate şi eficienţă, şi realizând activităţi didactice diferenţiate care vizează “zona dezvoltării proxime” (L.S. Vîgotski). Învăţarea prin acţiuni concrete, prin manipularea obiectelor, prin sprijinirea operaţiilor mintale pe operarea cu reprezentări este caracteristică elevilor din stadiul operaţiilor concrete (6-11/12 ani). În schimb, învăţarea prin problematizare, îndeosebi pe căi predominant euristice, învăţarea prin implicarea reflexiei personale, pe baza analizei şi sintezei îngemănate cu abstractizarea şi generalizarea, caracterizează pe elevii aflaţi în stadiul operaţiilor formale, logico-matematice (după vârsta de cca. 12 ani). Corespondenţele şi interrelaţiile stabilite între stadiile psihogenetice ale inteligenţei şi tipurile de învăţare implicate (S. Ball, 1978) nu exprimă nicidecum imposibilitatea absolută a unui tip de învăţare sau altul la o vârstă mai mică, dacă se apelează la o metodologie adecvată. Aceasta este şi ideea subliniată de mulţi psihologi şi pedagogi şi îndeosebi de J. Bruner (1970), care au pornit de la faptul că însuşi J. Piaget a constatat existenţa unor „conflicte” între modalităţile definitorii ale diferitelor stadii psihogenetice, în etapele de tranziţie.