Fundamentele Psihologiei

SINTEZA CURSULUI

Cap. I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI

1. Psihologia ca stiinta independenta s-a constituit relativ târziu, „certificatul ei de

nastere” fiind semnat în 1879, prin înfiintarea la Leipzig de catre savantul german, Wilhelm

Wundt, a primului laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale.

Pentru prima data, fenomenele vietii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri si

speculatii filosofice si incluse în programul cercetarii stiintifice sistematice, aplicându-li-se

operatiile masurarii, cuantificarii si criteriile obiectivitatii si cauzalitatii.

Foarte curând, însa, aveau sa apara divergente în legatura cu definirea si circumscrierea

obiectului noii stiinte. Desi denumirea parea sa impuna de la sine identitatea acestui obiect –

psihe = psihic, logos = vorbire, deci: psihologia = stiinta despre psihic, s-a dovedit ca, în

realitate, modul de întelegere a naturii si structurii interne a psihicului uman nu a fost câtusi

de putin unitar. Astfel, s-au configurat trei orientari diferite si în mare masura opuse, si

anume:

a) orientarea care reducea psihicul uman la constiinta si care sustinea ca obiectul

psihologiei îl reprezinta studiul constiintei (respectiv, al proceselor psihice constiente);

b) orientarea care sustinea ca elementul esential si determinant al vietii psihice a omului

este inconstientul, acesta trebuind, chipurile, sa reprezinte principalul domeniu de preocupare

al psihologiei (psihologia abisala sau psihanaliza elaborata de S. Freud);

c) orientarea care sustinea ca adevarata si autentica realitate psihologica o constituie

reactiile externe de raspuns (secretorii si motorii) la actiunea diversilor stimuli din mediu si,

ca atare, obiectul psihologiei trebuie sa fie studiul comportamentului (behaviorismul, creat de

savantul american J. B. Watson, 1912/1913).

2. În prezent, au fost depasite limitarile si absolutizarile pe care se bazau orientarile

mentionate . Astfel, se admite ca sfera notiunii de „psihic uman” este mai larga decât sfera

notiunii de „constiinta”, ea incluzând într-o relationare de tip sistemic trei componente:

inconstientul, subconstientul si constientul, toate împreuna formând domeniul de studiu al

psihologiei.

2

Pe de alta parte, planul subiectiv (psihic) intern si planul obiectiv (comportamental)

extern nu se mai rup artificial unul de celalalt si nu se mai opun ca entitati antagonice

ireductibile; dimpotriva, se recunoaste si se afirma unitatea indisociabila a lor sub egida

principiului unitatii „constiinta-activitate”.

Finalmente, psihologia se defineste ca stiinta care studiaza, cu ajutorul unor metode

obiective specifice, organizarea psihocomportamentala sub aspectul determinismului,

mecanismelor si legilor devenirii si functionarii ei, în plan animal si uman, în unitatea

contradictorie a individualului, particularului si generalului, universalului. Aceasta definitie

stabileste în mod real sfera de cuprindere a domeniului si justifica diferentierile si delimitarile

existente în interiorul lui: a) psihologia animala si b) psihologia umana.

Psihologia umana are, la rândul ei, o latura generala care ne ofera tabloul global al

organizarii psihocomportamentale a omului normal (mediu), facând abstractie de vârsta, sex,

context socio-cultural, ocupatie (profesie) etc., si o latura particular-diferentiala, care se

centreaza pe studiul si explicarea ipostazelor concrete în care se poate afla organizarea

psihocomportamentala functie de: vârsta, sex, mediu socio-cultural, activitate profesionala,

nivel de dezvoltare, natura deviatiilor si tulburarilor patologice: psihologia genetica si a

dezvoltarii, psihologia vârstelor, psihologia scolara, psihologia muncii, psihologia militara,

psihologia creatiei, psihologia artei, psihologia sportului, psihologia comerciala si economica,

psihologia sociala, psihologia medicala, psihopatologia etc.