Infracțiunea - O Perspectivă Legală

Psihologia judiciară, aşa cum am prezentat-o în cursul introductiv, are un caracter profund interdisciplinar, aflându-se la intersecţia ştiinţelor juridice şi celor psihologice. Am ales ca exemplificarea acestei interdisciplinarităţi să o începem prin abordarea unor cunoştinţe de drept necesare şi indispensabile analizei psihologice a dramei judiciare. În cursul anterior am discutat deja despre două concepte de drept – norma juridică şi raportul juridic – aşa cum sunt tratate acestea din perspectiva teoriei generale a dreptului. În acest curs vom continua abordarea noţiunilor juridice fundamentale cu prezentarea perspectivei legale asupra infracţiunii. De data aceasta cursul va fi tributar accepţiunilor şi punctului de vedere împărtăşite în special de doctrina şi practica dreptului penal.

Infracţiunea ca instituţie de drept penal

Ramurile de drept se stabilesc în funcţie de natura raporturilor sociale şi a normelor juridice ce le reglementează. Astfel, dreptul penal se ocupă de relaţiile sociale de apărare a societăţii împotriva criminalităţii; de acele relaţii sociale care sunt create „în jurul şi datorită valorilor sociale de a căror apărare depinde existenţa şi dezvoltarea societăţii” (Mitrache, 1997, p. 8). Raporturile juridice ce se stabilesc în

cazul acestor relaţii sociale sunt reglementate de norme juridice penale. Aceste norme juridice penale nu reprezintă o sumă omogenă de norme ci sunt grupate în jurul unor norme cu caracter de principiu sau pe instituţii juridice. Instituţia juridică nu este o organizaţie, dar se referă la fenomenul de organizare a normelor juridice după obiectul de reglementare a acestora: o instituţie juridică „cuprinde normele juridice care reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale” (Ceterchi şi Craiovan, 1996, p. 77). Aceiaşi autori definesc instituţia juridica ca fiind „un ansamblu organic de norme care conţine reglementarea uni dat concret şi durabil al vieţii sociale şi care este constituit dintr-o „încrengătură” de reguli juridice dirijate spre un scop comun” (p. 78).

Unele ramuri de drept, printre care şi dreptul penal, se caracterizează printr-o complexitate deosebită, fapt care determină organizarea majorităţii normelor juridice pe mai multe instituţii juridice. Pentru dreptul penal există trei mari instituţii de drept:

1. Infracţiunea

2. Răspunderea penală

3. Sancţiunea penală

Dorind să accentueze importanţa instituţiei infracţiunii Mitrache (1997) afirmă că infracţiunea este „instituţia fundamentală a dreptului penal care alături de alte două instituţii – răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal – formează „pilonii” dreptului penal” (p. 74). Acelaşi autor menţionează că instituţia infracţiunii este considerată de doctrina juridică ca fiind „piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal.

Definiţia infracţiunii

În ştiinţele juridice tot timpul întâlnim două categorii de definiţii pentru diferite categorii sau noţiuni juridice: definiţii oferite de doctrina juridică şi definiţii legale. Situaţia este explicabilă prin perpetua distincţie ce se face între dreptul ca şi doctrină (sau dreptul ca ştiinţă) şi dreptul material (sau dreptul ca practică). De regulă toate conceptele sau noţiunile legale sunt definite de doctrina juridică şi doar o parte din acestea se regăsesc definite expres în cuprinsul legilor în vigoare (în dreptul material). În dreptul penal românesc infracţiunea beneficiază de ambele categorii de definiţii.

În continuare vom prezenta câteva din definiţiile generale ale infracţiunii vehiculate de doctrina juridică insistând ulterior mai în detaliu asupra definiţiei legale a acesteia.

Definiţia infracţiunii de către doctrina juridică

În doctrina juridică se consideră că definiţiile oferite infracţiunii ar trebui să ţină cont de faptul că ea reprezintă o realitate complexă, cu manifestări pe diferite planuri ale realităţii.

Planuri de manifestare a infracţiunii

Deşi diferiţi autori le definesc puţin diferit în general se consideră că infracţiunea are următoarele aspecte sau se manifestă pe următoarele planuri ale realităţii:

1. Material

2

2. Uman

3. Social

4. Moral

5. Juridic

În plan material infracţiunea se exprimă întotdeauna printr-un comportament, printr-un act de conduită exterioară a omului care produce modificări în mediul exterior. Comportamentul nu este necesar să fie în exclusivitate legat de motricitatea fizică, adică să fie o acţiune. Unele infracţiuni precum insulta, calomnia sau ameninţarea se pot produce fără ca să implice cu necesitate acţiunea: ele se pot realiza prin simplu comportament verbal sau chiar nonverbal. Oricum nu s-ar manifesta, ca să existe o infracţiune, afişarea comportamentului antisocial este necesară. În dreptul penal român se aplică principiul nepedepsirii intenţiei criminale ci doar a faptei penale (a comportamentului antisocial).

În plan uman comportamentul antisocial este considerat de către doctrina juridică ca fiind o „expresie a personalităţii infractorului” (Giurgiu, 1996, p. 113). Doctrina juridică abordează acest aspect psihologic oarecum simplist şi incomplet. Este adevărat faptul că individul se exprimă prin comportamentul său, acesta trădează ceva din interiorul persoanei.

Însă ar fi greşit, din punct de vedere psihologic, să plasăm întreaga cauzalitate a conduitei umane doar pe seama intimii structurări a personalităţii. Psihologia socială ne demonstrează cu claritate că marea majoritate a comportamentelor umane sunt de fapt comportamente sociale: comportamente elaborate ca răspuns la influenţa contextului social. Comportamente sociale sunt caracteristice majorităţii indivizilor demonstrând astfel impactul extrem de redus al personalităţii sau, conform unor opinii radicale, relativa inutilitate a conceptului de personalitate în explicarea comportamentului uman.

În dreptul penal impactul contextului nu poate fi considerat la fel ca şi în cazul psihologiei sociale. Pentru jurist infracţiune este comisă de infractorul ce se face vinovat de producerea acesteia. Contextul sau situaţia socială nu pot fi trase la răspundere penală şi pedepsite; ele pot fi considerate în calitate de circumstanţe agravante sau atenuante în cazul individualizării pedepsei dar nu pot fi considerate de către jurist ca fiind principalele surse ale infracţiunii. Principiul răspunderii personale care operează în drept afirmă că fiecare trebuie să răspundă personal (în sau prin persoana sa) pentru infracţiunile comise.

În plan social infracţiunea semnalează existenţa unor comportamente ce pun în pericol valorile societăţii (ameninţă existenţa acestora) sau le lezează. Dacă valorile unei societăţi sunt atacate se pune în pericol însăşi existenţa acelei societăţi. Reacţia normală a oricărei societăţi este să se apere de o astfel de disociere interzicând acele acţiuni care pun în pericol sau aduc un prejudiciu valorilor sociale fundamentale. În plan social infracţiunea determină reacţia socială organizată contra infracţiunii care se realizează prin politica penală şi procesul penal