Infracțiunea - Instituție Fundamentală a Dreptului Penal

CAPITOLUL I

INFRACŢIUNEA – INSTITUŢIE FUNDAMENTALĂ A DREPTULUI PENAL

I.1 Noţiuni introductive

Doctrina defineşte infracţiunea ca faptă ce prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală, avându-se în vedere prin această definiţie trei aspecte teoretice ale infracţiunii, (material-social, uman-moral şi juridic-formal ) aşadar caracterizări diferite ale uneia şi aceleiaşi fapte ca infracţiune

Astfel, se abordează aspectele infracţiunii prin prisma deosebirii dintre substanţa reală şi substanţa juridică (formală) a faptelor penale, inventariind nu trei, ci patru asemenea aspecte (anume: social, natural, moral şi juridic) ; iar diferenţierea merită să fie subliniată, deoarece raţiunile, în virtutea cărora dispariţia aşa-numitului aspect natural în 1969 s-a realizat printr-o absolvire a lui către celelalte două aspecte materiale rămase, au a fi explicate deopotrivă prin semnificaţia filosofico-juridică ce rezultă din formularea dongoroziană din 1939 – infracţiunile «pot fi definite ca nişte triste şi regretabile abateri de la conduita pe care, conform evoluţiunii sale normale (fizice şi spirituale), s-ar cuveni ca un om, dintr-o anumită categorie umană, să o aibă faţă de semenii săi»

Având în vedere tradiţia instaurată de codul penal în vigoare privind includerea unei definiţii a infracţiunii într-un text al codului – deşi în majoritatea legislaţiilor o astfel de definiţie nu există, ea fiind considerată ca intrând în competenţa doctrinei – s-a decis menţinerea acestui model de reglementare şi formularea definiţiei infracţiunii în art. 15, o definiţie care a ţinut cont atât de tradiţia dreptului penal român interbelic, cât şi de reglementări europene care consacră o asemenea definiţie în codul penal.

Infracţiunea, în sensul ei cel mai larg, este un act de conduită exterioară a omului, care din cauza tulburării pe care o produce ordinii sociale şi de drept este supusă represiunii penale. Din această accepţiune, rezultă că infracţiunea reprezintă o realitate complexă cu valenţe şi exprimări în plan material-obiectiv, social, moral şi juridico-penal.

Dreptul penal, în totalitate, este structurat în jurul a trei instituţii fundamentale: infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa.

Între cele trei instituţii sus-menţionate există o strânsă legătură şi condiţionare, în sensul că existenţa infracţiunii determină existenţa şi funcţionarea celorlalte două. Fără infracţiune nu poate exista răspundere penală şi fără răspundere penală nu se poate concepe aplicarea unei pedepse. Săvârşirea oricărei infracţiuni atrage, pentru cel care a comis-o, o pedeapsă, iar pedeapsa implică, din partea persoanei care o suportă, răspunderea sa penală pentru fapta săvârşită.

Legiuitorul român dă expresie acestei relaţii în art. 17 al. 2, C.p., în care se arată că – „Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale” În ipoteza în care, datorită unor cauze determinate prevăzute de lege (legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală etc.) caracterul penal al faptei săvârşite este înlăturat, nu există nici răspundere penală şi, desigur, nici pedeapsă.

De subliniat că, totuşi, din cele trei instituţii fundamentale, cea a infracţiunii este mai importantă pentru că, aşa cum s-a subliniat în doctrina penală, ea constituie „piatra de temelie a oricărui sistem de drept penal, deoarece reglementările sale se răsfrâng asupra tuturor normelor incriminatoare din acel sistem de drept penal”.

Infracţiunea, ca instituţie fundamentală, presupune, prin urmare, un ansamblu de norme penale prin care se reglementează, în general, condiţiile de existenţă şi trăsăturile caracteristice comune tuturor infracţiunilor descrise în legea penală, şi nu în special, adică prin perspectiva diferitelor infracţiuni ca de exemplu: furt, omor, tâlhărie, fals etc.

În viaţa socială se pot săvârşi fapte (acţiuni, inacţiuni) neconvenabile, care vatămă sau pun în pericol interesele membrilor societăţii, fie că aceste interese aparţin tuturor, adică colectivităţii în ansamblu, fie că ele aparţin numai unora dintre ei. Toate aceste fapte, întrucât tulbură ordinea socială, sunt antisociale, însă ele nu pot fi caracterizate ca infracţiuni decât în măsura în care sunt incriminate prin legea penală şi sancţionate cu o pedeapsă.

Infracţiunea este în general privită, în teoria dreptului penal sau în diferitele legislaţii, din două puncte de vedere: fie ca un fenomen social, fie ca un fenomen juridic.