Unitatea Legală de Infracțiune

INTRODUCERE

Conceptul de unitate legală de infracţiune este reprezentat de existenţa rezoluţiei delictuoase unice în realizarea mai multor acţiuni sau inacţiuni care formează prin voinţa legii (mens o voluntas legis), o unitate infracţională legală, deoarece sunt grupate în conţinutul unei infracţiuni, cu un rezultat unic deşi fiecare în parte prezintă conţinutul distinct al aceleaşi infracţiuni.

Aşadar, unitatea legală de infracţiune este o creaţie a legiuitorului, în sensul că două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni care fiecare în parte ar putea constitui infracţiuni distincte sunt considerate o singură infracţiune.

Fiecare dintre aceste acţiuni sau inacţiuni pot să constituie câte o infracţiune distinctă, însă prin voinţa legiuitorului acestea sunt întrunite în conţinutul unei singure infracţiuni realizându-se o unitate infracţională legală.

Indiferent de natura complexă, obiectivă şi subiectivă a acţiunii sau inacţiunii infracţionale, pentru a reprezenta o unitate legală de infracţiune va trebui să existe şi voinţa concretă a legiuitorului pentru reglementarea juridică a acestei forme de unitate legală de infracţiune.

Lipsa voinţei legiuitorului de reglementare juridică a acestei forme de unitate de infracţiune determină existenţa unei pluralităţi de infracţiuni.

Formele unităţii legale de infracţiune consacrate de Codul penal şi legile speciale sunt:

- infracţiunea continuată

- infracţiunea complexă

- infracţiunea de obicei

- infracţiunea progresivă.

Unitatea legală de infracţiune reprezintă o temă deosebit de importantă în domeniul dreptului penal, motiv pentru care am ales să abordez această problematică.

Lucrarea este structurată în 7 capitole astfel:

CAPITOLUL 1 "UNITATEA DE INFRACŢIUNE ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI" pune accent pe definirea infracţiunii şi pe faptul că printre instituţiile penale care se află în strânsă corelaţie atât cu instituţia infracţiunii, cât şi cu răspunderea şi sancţiunile de drept penal o constituie pluralitatea de infracţiuni şi implicit unitatea de infracţiune. Un punct important tratează importanţa stabilirii caracterizării exacte a faptei ca unitate de infracţiune sau pluralitate de infracţiuni.

CAPITOLUL 2 "ASPECTE GENERALE PRIVIND UNITATEA DE INFRACŢIUNE" tratează aspectele privind clarificarea noţiunii de unitate de infracţiune, necesitatea studiului unităţii infracţionale, forme ale unităţii de infracţiune, unitatea naturală de infracţiune şi formele sale, unitatea legală de infracţiune.

CAPITOLUL 3 "ASPECTE GENERALE PRIVIND UNITATEA LEGALĂ DE INFRACŢIUNE" tratează conceptul de unitate legală şi formele unităţii legale.

CAPITOLUL 4 "INFRACŢIUNEA CONTINUATĂ – FORMĂ A UNITĂŢII LEGALE DE INFRACŢIUNE" tratează aspecte teoretice şi practice privind infracţiunea continuată, cu toate elementele sale, punând accent pe latura obiectivă şi latura subiectivă a infracţiunii, felurile şi formele infracţiunii continuate, infracţiunile care nu pot fi săvârşite în mod continuat şi pedepsirea infracţiunii continuate.

CAPITOLUL 5 prezintă "INFRACŢIUNEA COMPLEXĂ -FORMĂ A UNITĂŢII LEGALE DE INFRACŢIUNE" şi pune accent pe noţiunea de infracţiune complexă, elementele infracţiunii complexe, formele infracţiunii complexe, pedeapsa pentru infracţiunea complexă şi probleme speciale legate de infracţiunea complexă.

CAPITOLUL 6 prezintă "INFRACŢIUNEA PROGRESIVĂ – FORMĂ A UNITĂŢII LEGALE DE INFRACŢIUNE".

CAPITOLUL 7 prezintă "INFRACŢIUNEA DE OBICEI – FORMĂ A UNITĂŢII LEGALE DE INFRACŢIUNE".

CAPITOLUL 1

UNITATEA DE INFRACŢIUNE ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

1.1 Generalităţi privind infracţiunea

Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa, în jurul lor gravitând toate prevederile legii penale .

Codul Penal Român a consacrat în art. 17 definiţia generală a infracţiunii, ca fiind „faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. Examinându-se conceptul de infracţiune se constată că este un fenomen complex care îmbracă mai multe aspecte: material, social-istoric şi juridic .

Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Ea produce consecinţe deosebite din punct de vedere juridic, antrenând răspunderea penală care constituie forma cea mai severă a răspunderii juridice.

Faptele de pericol social sunt prevăzute în norme juridice şi dacă sunt săvârşite, atrag răspunderea penală, infracţiunea devenind în felul acesta o categorie juridică .

Prin definirea noţiunii generale de infracţiune, legiuitorul nostru pune în evidenţă aspectele: material, uman, social, moral-politic şi juridic ale acesteia, conferă cu alte cuvinte conceptului general de infracţiune un caracter realist, ştiinţific .

De asemenea, prin definirea infracţiunii se stabileşte regula de drept potrivit căreia orice faptă care va fi incriminată trebuie să întrunească trăsăturile caracteristice care o deosebesc de alte fapte (contravenţii, abateri) care pot fi combătute prin alte mijloace nepenale.

Noţiunea de infracţiune dată prin dispoziţiile art. 17 Cod penal, reprezintă o maximă generalizare la care s-a ajuns prin abstragerea trăsăturilor fiecărei fapte prevăzute în partea specială a codului penal .

În noţiunea de infracţiune se reţine ceea ce este esenţial pentru faptă:

- peri¬colul social,

- vinovăţia şi

- prevederea în lege.