Tâlhăria

CAP.1 INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI

1.1 GENERALITĂŢI

Sistemul părţii speciale a dreptului penal cuprinde clasificarea şi gruparea în anumite categorii a infracţiunilor prevăzute în legislaţia penală în vigoare.

Principalul criteriu de clasificare a infracţiunilor este obiectul juridic al acestora, adică criteriul valorii sociale ocrotite prin aceste norme şi lezate ori puse în pericol prin săvârşirea faptelor incriminate. Potrivit acestui criteriu, adoptat de Codul penal român din 1969, Titlul III din cod cuprinde „Infracţiuni contra patrimoniului" în art. 208-222.

1.2. CONCEPTUL DE PATRIMONIU

Conceptul de patrimoniu poate fi întâlnit în diferite texte de lege: Legea nr. 21/1924 pentru persoane juridice, Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice. Astfel, printre condiţiile de fond ale constituirii oricărei persoane, art. 32 şi art. 66 din Legea nr. 21/1924 şi art 26 litera e din Decretul nr. 31/1954 prevăd constituirea sau existenţa unui „patrimoniu propriu sau autonom".

Termenul de patrimoniu este utilizat expres şi în unele dispoziţii ale Codului civil român referitoare la separaţia de patrimonii pe care o pot solicita creditorii unei succesiuni şi legatarii cu titlu particular, dacă legatul are ca obiect o sumă de bani, pentru a opri confuziunea sau unirea patrimoniului succesoral cu patrimoniul propriu al moştenitorului cu vocaţie universală.

Conceptul poate fi întâlnit şi în textele unor legi mai recente: art. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, art. 5 şi art. 19-20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, art. 3 din Legea 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale, art. 35 alin. 2 din Legea nr. 18/1991.

Noţiunea de patrimoniu nu are o definiţie legală. Un început de definiţie poate fi sesizat în art. 1718 Cod civil care prevede: „oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile,

prezente şi viitoare”. Definiţiile formulate de doctrina juridică nu diferă esenţial unele de altele.

Astfel, patrimoniul, ca entitate juridică, se înfăţişează ca totalitatea sau universalitatea drepturilor patrimoniale şi a obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane fizice sau juridice şi pot avea valoare bănească. Patrimoniul este o universalitate juridică sau de drept, deoarece este reglementat ca atare în art.1718 Cod civil. El exprimă valoarea tuturor drepturilor patrimoniale (activul patrimonial) şi a obligaţiilor patrimoniale (pasivul patrimonial) care aparţin unei persoane.

Ca universitate juridică, patrimoniul este o entitate distinctă de elementele sale componente, entitate care există independent de modificările concrete (naştere, transformare, transmisiune, creştere, stingere, micşorare) care intervin în conţinutul acestor elemente. Patrimoniul este strâns legat de persoana (fizică sau juridică) căreia îi aparţine. Persoanele fizice privite ut singuli, nu pot transmite altei persoane, prin acte între vii, întregul patrimoniu; el se va transmite numai pentru cauza de moarte, prin succesiune, la moartea titularului său.

În sfera noţiunii de patrimoniu sunt cuprinse drepturile patrimoniale (drepturi reale principale: dreptul de proprietate, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de superficie) şi drepturi reale accesorii (dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, privilegiile), toate obligaţiile precum şi orice situaţii de fapt care prezintă chiar numai o aparentă de drept (de exemplu, posesia fizică a unui bun mobil aflat în detenţia unei persoane fizice sau persoane juridice). Drepturile reale sunt drepturi absolute, sunt opozabile erga omnes, deoarece le corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură să le aducă atingere.

În normativul său incriminator privind infracţiunile contra patrimoniului, dreptul penal pozitiv are ca premise acţiunea ilicită a făptuitorului şi nu poziţia juridică a victimei care prezintă chiar o aparenţă legitimă asupra drepturilor reale patrimoniale , situaţie care cere infractorului să justifice ca avea dreptul de a dispune în orice moment de patrimoniul său (recurgând la săvârşirea faptei incriminate şi sancţionate penal); victima infracţiunii nu este obligată să dovedească că ar fi titularul dreptului de proprietate sau că ar poseda legitim ori că ar avea alt drept asupra bunului care i-a fost sustras, însuşit sau distrus prin acţiunea ilicită a făptuitorului.

Dreptul penal a considerat, în concordanţă cu caracterul său normativ, că pentru apărarea drepturilor reale patrimoniale este necesar să fie ocrotită situaţia de fapt existentă. Câtă vreme bunul îşi păstrează situaţia de fapt, potrivit regimului său juridic cunoscut de către cei interesaţi, cei care ar pretinde vreun drept asupra bunului respectiv şi-l pot dobândi prin mijloacele admise de lege. Din momentul în care bunul şi-a pierdut situaţia de fapt avută în patrimoniul unei persoane (drept urmare a sustragerii, însuşirii, ascunderii, distrugerii, etc.) orice acţiune în revendicarea şi valorificarea dreptului devine dificilă. Pentru a asigura situaţia de fapt existentă contra acţiunilor ilicite, dreptul penal a instituit pedepse chiar pentru proprietarul care prin acţiunea sa schimbă situaţia de fapt a unui bun din patrimoniul propriu în dauna intereselor legitime a altor persoane (de exemplu: dispoziţiile prevăzute de art. 219. art. 211, alin. 1 Cod penal). Schimbarea prin acţiuni ilicite a situaţiei entităţilor patrimoniale constituie astfel specificul infracţiunilor contra patrimoniului prevăzute în Titlul III al Codului penal.