Investigarea Criminalistică a Infracțiunii de Tâlhărie

CAPITOLUL 1. CONSIDERAŢII GENERALE

1.1. Conceptul de patrimoniu şi necesitatea protecţiei penale a patrimoniului

1.1.1. Conceptul de patrimoniu

Importanţa necontestată pe care o prezintă în societatea românească de tranziţie patrimoniul care, ca fascicul de interese, se află în acelaşi plan cu drepturile fundamentale ale omului contemporan, justifică de ce infracţiunile contra patrimoniului se impun a fi aşezate în sistemul părţii speciale a noului Cod penal român, imediat după categoria infracţiunilor contra persoanei.

Noţiunea de “patrimoniu” în dreptul penal nu are acelaşi înţeles ca în dreptul civil. Sub aspect civil, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic, evaluabile în bani care aparţin unei persoane . Drepturile şi obligaţiile patrimoniale pot fi analizate fiecare separat, în individualitatea lor, sau în totalitatea lor ca o sumă de valori active şi pasive, ca universalitate juridică aparţinând unei persoane fără considerare la individualitatea fiecărui drept şi fiecărei obligaţii.

Drepturile şi obligaţiile fac parte din patrimoniu numai dacă au caracter patrimonial, adică dacă pot reprezenta o valoare bănească, deoarece patrimoniul este o sumă de valori, iar nu un ansamblu de lucruri materiale, corporale. Totalitatea drepturilor în expresia lor bănească alcătuiesc activul patrimonial, iar totalitatea obligaţiilor tot în expresia lor bănească formează pasivul patrimonial, astfel că patrimoniul are un activ şi un pasiv .

Patrimoniul nu se poate niciodată înstrăina, ci se transmite numai la moartea subiectului în momentul când voinţa care îi dă caracterul de unitate, se stinge.

Conceptul de patrimoniu are un conţinut şi o sferă mult mai largă decât conceptul de proprietate, patrimoniul potrivit ştiinţelor juridice contemporane cuprinzând toate drepturile reale principiale (dreptul de proprietate, uz, abitaţie, servitute, superficie) şi drepturile reale accesorii (dreptul de gaj, de ipotecă, privilegiile, etc.), toate obligaţiile, precum şi orice situaţie de fapt care prezintă numai o aparenţă de drept (de exemplu, posesia fizică a unui bun mobil aflat în detenţia unei persoane).

Aceste drepturi reale principale şi accesorii presupun un subiect activ determinat (ut singuli) şi un subiect pasiv nedeterminat (universal) reprezentat de una sau alta din persoanele fizice sau juridice ale societăţii. Drepturile reale arătate sunt opozabile tuturor (erga omnes) .

Noţiunea de patrimoniu în dreptul penal are un înţeles mai restrâns şi se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, tăinuite, gestionate fraudulos etc.

Infracţiunea n-ar putea fi niciodată săvârşită împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri, pentru că aceasta din urmă va exista indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente şi chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori are numai datorii; nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci cel mult de unul sau mai multe din bunurile care compun patrimoniul său. De aceea mai corect ar fi să se denumească aceste infracţiuni ca fiind îndreptate contra bunurilor care fac parte din patrimoniu decât ca infracţiuni contra patrimoniului.

Patrimoniul ca universalitate fiind o abstracţie nu poate fi stins prin faptele concrete ale unei persoane, infracţiunea putându-se îndrepta numai contra unui bun patrimonial. Pasivul patrimonial nu prezintă, de regulă, nici un interes pentru aceia care se dedau la fapte de încălcare a patrimoniului, chiar dacă pasivul e cuprins în această noţiune.

Incriminând faptele care aduc atingere patrimoniului, legea penală are în vedere acţiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziţia juridică a victimei. Infractorul trebuie să justifice că avea dreptul să săvârşească fapta care i se reproşează şi în raport cu care organele de urmărire au făcut dovada caracterului ei ilicit; dacă victima a fost deposedată ilegal de un bun, ea nu este ţinută să facă dovada că avea calitatea de proprietar, posesor ori detentor legitim al bunului care i-a fost sustras, însuşit sau distrus prin săvârşirea infracţiunii.

Pentru a ocroti patrimoniul trebuie apărate situaţiile de fapt existente, întrucât orice modificare a acestora prin săvârşirea de fapte ilicite duce la o dificilă ocrotire a entităţilor patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective. Dacă bunul şi-a schimbat situaţia de fapt prin însuşire, sustragere, ascundere, distrugere etc., orice valorificare a dreptului privitor la acesta devine nerealizabilă. De aceea, legea penală pedepseşte uneori chiar pe proprietar în cazul în care prin acţiunea sa contribuie la schimbarea situaţiei de fapt a unui bun al său în dauna intereselor legitime ale altor persoane (de exemplu, distrugerile prevăzute de art. 217 alin. 2-4 C. pen. sau furtul incriminat în art. 208 alin. 3 C. pen.).

În categoria infracţiunilor contra patrimoniului se află bunurile susceptibile a fi ocrotite prin incriminarea faptelor contra patrimoniului în raport cu formele de proprietate.

Constituţia României prevede în art. 136 alin. 1 că “proprietatea este publică sau privată”, ceea ce înseamnă că alte forme de proprietate sunt de neconceput. Normele constituţionale nu menţionează în mod direct categoriile de bunuri care aparţin proprietăţii private, ci numai pe cele care formează patrimoniul public.

Art. 136 alin. 3 din Constituţie prevede că bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de legea organica, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

De asemenea, prin Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar sunt enumerate şi alte bunuri ce aparţin proprietăţii publice.

Natura bunurilor sau afectarea lor unei utilităţi publice sunt principalele criterii prevăzute în legile menţionate pentru delimitarea bunurilor ce aparţin proprietăţii publice. Potrivit Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, statul sau unităţile administrativ – teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public în limitele şi în condiţiile legii.

Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local . Dacă legea specială nu prevede altfel, închirierea sau concesiunea ar putea fi făcută fie unei societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, fie oricărei societăţi comerciale. Proprietatea publică este inalienabilă, adică bunurile din această categorie nu pot ieşi pe nici o cale din sfera proprietăţii publice.

Bunurile proprietate privată se identifică pe o cale indirectă, având acest caracter toate celelalte bunuri necuprinse în sfera proprietăţii publice. Proprietatea privată o poate avea atât statul, cât şi cetăţenii, precum şi persoanele juridice. Bunurile regiilor autonome, cu excepţia celor care fac parte din proprietatea publică şi date lor spre administrare, nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată a statului. Potrivit art. 5 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, în exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, foloseşte şi dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu.