Neuropsihologie

Neuropsihologia este disciplina care se ocupă cu studiul structurii şi

funcţionalităţii creierului cu privire la procesele psihice şi comportamentale (procesele

psihice superioare: memorie, gândire, limbaj, afectivitate, atenţie etc.). Cu alte cuvinte,

studiază viaţa sufletească (psihică) în raporturile sale cu creierul şi funcţiile acestuia.

Este o disciplină de graniţă, ce combină numerose elemente ce ţin de psihologie,

medicină (neuranatomie, neurologie, neurochirurgie, psihiatrie, endocrinologie),

farmacologie (psihofarmacologie), ştiinţe sociale, filozofie, ştiinţe tehnice (informatica).

Neuropsihologia a apărut ca o necesitate de a explica raporturile dintre creier şi

viaţa psihică, deoarece s-a dovedit că nu există viaţă psihică în absenţa creierului

(funcţiile psihice sunt dependente de creier). De asemenea, orice tulburare a structurilor

cerebrale este însoţită de modificări ale psihicului. Pe de altă parte, administrarea unor

medicamente psihotrope determină numeroase efecte pe plan psihic. Datele care

contribuie la explicarea proceselor psihice provin din experimentele realizate în laborator

(pe animale şi oameni), din neurologie şi neurochirurgie.

Celulele nervoase sunt într-o legătură şi o aranjare unică, ceea ce face ca fiecare

creier să fie unic şi să determine răspunsuri diferite, comportamente diferite, idei,

atitudini, emoţii etc.

Numeroase afecţiuni şi tulburări psihice au determinism organic, fiind cauzate de

tulburări la nivel celular şi microcelular.

Complexitatea psihicului provine din natura sa contradictorie şi din ipostazele

diferite sub care apare, dar mai ales din dinamica functionalitaţii sale. Psihicul uman este

interiorizat (latent virtual), dar este şi exteriorizat (manifest în plan real). Pe de altă parte,

viaţa psihică dispune de desfăşurări normale, dar şi de desfăşurări anormale, patologice

(vise, halucinaţii, evocării spontane, stării emoţionale bizare).

De asemenea, psihicul este determinat, dar şi determinant pentru om. Se pare că la

naştere copilul posedă o organizare psihică, dar neîncheiată. Aceasta provine din zestrea

1

genetică a copilului, dar şi din interacţiunea cu mediul extern al fătului (lichidul amniotic,

mediul extern matern). De la acest nivel prezent la naştere, treptat, prin numeroase

interacţiuni cu mediul extern, viaţa psihică a viitorului adult se întregeşte. Din acest

motiv, se apreciază că dezvoltarea psihică iniţială a individului este determinată în

principal de interacţiunea cu factorii externi. În concluzie, psihicul este, în primul rând,

determinat de organizarea structurală a creierului, dar şi de complexitatea interacţiunii cu

mediul extern şi interiorizarea, sub forma unor procese complexe şi specifice.

Este imposibil să înţelegem procesele psihice superioare şi comportamentele

oamenilor fără a cunoaşte noţiunile de bază legate de suportul organic al psihicului:

creierul.