Neuropsihologie

I. Obiectul neuropsihologiei 4

I. OBIECTUL NEUROPSIHOLOGIEI

1. Nevoia de “palpare” a psihicului; 2. Viziuni asupra organizării neuropsihologice a vieţii; punctul de vedere mecanicist; punctul de vedere vitalist; punctul de vedere cibernetic.

1. Nevoia de “palpare” a psihicului

Există o nevoie iminentă de “palpare” a psihicului, de pătrundere la nivelul mecanismelor acestuia, de cunoaştere a rădăcinilor sale natural-istorice, a suportului material organic al acestuia, de a ştii ce anume se întâmplă acolo în “interiorul” organismului când faci un lucru sau altul. Este o nevoie legitimă, pentru că aceasta face posibilă producerea actului psihic; mai mult, aceasta reprezintă o problemă profesională centrală pentru studentul din anul I în psihologie, spre a-şi putea repera cât-de-cât obiectul său profesional de cunoaştere, care să fie comparabil şi totodată distinct de cel al colegilor săi de la facultăţile tehnice, medicină, limbi străine sau teologie.

În acest sens psihicul trebuie să fie perceput ca o realitate substanţială de conştiinţă, unul analoag celui prin care la nivel organic ionii de sodiu asimilându-se în organism au puterea să vitalizeze activitatea musculară şi cea mentală, să genereze forţă şi energie în organism. Dar aceiaşi ioni de sodiu se pot asimila şi la nivel psihic, în forma reflectării banalului gust de sărat, altul în funcţie de starea de saturaţie a organismului cu acestă substanţă. Ceea ce corespunde unui nivel de integrare adaptativă superior celui organic, o realitatea funcţională, care se realizează la nivelul a ceea ce este reflectat, adică al semnelor. Astfel aceiaşi ioni de sodiu care decid atât de mult la nivel neuronal sinaptic viteza şi amplitudinea de transmitere a potenţialului de acţiune, sunt şi cei luaţi în considerare la nivel psihic pentru a fi reflectaţi ca având un gust mai mult sau mai puţin păcut sau atractiv de sărat.

Surprinderea realităţii schimburilor funcţionale cu mediul înconjurător, realizate prin semne şi reflectarea lor, ca inseparabil de evocarea a ceea ce se întâmplă concomitent la nivel neuronal organic reprezintă obiectul central de cunoaştere interdisciplinar al neuropsihologiei, unul de mare interes şi de îndepărtată perspectivă investigativă. Caracterul substanţial ambivalent al unor asemenea activităţi poate fi identificat în orice banal act de deplasare a unei vietăţi dintr-un loc în altul. Iniţialele studii de fiziologie au luat în considerare doar dimensiunea organică a acestuia, adică să descrie mecanismele şi “mijloacele” prin care mişcarea respectivă înseamnă energie şi lucru mecanic. Dincolo de acest aspect fundamental al mişcării se mai află şi mecanismele şi “mijloacele” de coordonare şi direcţionare a respectivului act, scopul pentru care este efectuat, pentru care în instanţa următoare animalul “insistă”, perseverează intenţional ca să-l ducă la îndeplinire. Ori între perfecţionarea acestor mecanisme neuronale şi “mijloace” filogenetic dobândite de coordonare şi ceea ce ele reuşesc să “gospodărească” energetic în cazul oricărui animal este o strânsă interdependenţă, alta la nivelul viermilor, al artropodelor, al vertebratelor şi al omului. Fără a lua în considerare această interdependentă nu se va înţelege niciodată nici diversitatea formelor comportamentale din natură şi cu atât mai puţin pentru ce comportamentul animalelor se aseamănă atât de mult cu cel al oamenilor; nu se va înţelege prin ce mecanisame comportamentul uman ajunge diferit de cel al animalelor.

Reuşita evocării consubstanţialităţii acţiunilor organice şi a celor psihice, ca şi a semănările numeroase dintre substanţialitatea vieţii psihice a animalelor şi a omului nu dă încă pretext pentru supralicitare, de a trage semnul egalităţii dintre ceea ce se întâmplă la nivel organic şi cel mental sau psihic, dintre comportamentul animalelor şi cel al omului. Desigur, sub influenţa supralicităţii superiorităţii activităţilor umane există tendinţa antropomorfică reală şi de largă răspândire, de a ignora însemnătatea diversităţii de forme în care viaţa se manifestă asemănător în natură; sub influenţa supralicitării existenţei a tot mai numeroase evidenţe probatoare pentru co-substanţialitatea vieţii organice cu cea psihică să se cadă în păcatul mecanicist al echivalării lor forţate. Un lucru cât se poate de neavenit chiar şi la nivel reflectării animale. Astfel, demonstrarea substanţialităţii organice a unor operaţii mentale aritmetice simple precum 2 x 2 = 4; 5 x 3 = 15 (şi nu 14) . va necesita numeroase descoperiri şi progrese în neuropsihofiziologie; nu mai puţin pentru demonstrarea de ce “bază” neuropsihologică unele specii de animală devin sensibile şi răspund în raport cu proprietăţile de culoare şi nu de formă ale stimulilor, alteori în raport cu cele de mărime; cum unele specii de animale reuşesc să realizeze dicriminări de semne altfel vizuale cu receptorii auditivi etc.

De aici însă nu rezultă pe niciunde necesitatea subsolicitării însemnătăţii fenomenelor de care se ocupă neurofiziopsihologia. Este adevărat, actele comportamentale considerate în tratatele de neuropsihologie (cum ar fi o simlă mişcare, o secreţie .) se definesc prin simplitate. Conţinutul lor substanţial este însă profund şi reprezentativ atât pentru ansamblul de funcţionare a circuitelor nervoase ale sistemului nervos central, dar şi pentru centrii localizaţi la diverse etaje de organizare a acestuia. Întradevăr, o astfel de simplă reacţie secretorie poate fi produsul funcţionării unui banal arc reflex. Dar pe principiul de funcţionare al aceluiaşi banal arc reflex acţionează şi comenzile care vin de la etajele superioare de organizare a sistemului nervos central. Căci ele decid dacă şi când respectiva reacţie să se producă sau nu; dacă reacţia respectivă, de exeplu cea salivară, are sau nu o însemnătate vitală. Deoarece dacă respectiva reacţie este respiratorie sau circulatorie, iar comanda de unde respectivul arc reflex se cupleze nu mai pleacă din centrul respectiv nervos, atunci diferenţa deja devine între viaţă şi moarte. Ceea ce implicit poate să însemne mult, şi anume că fără a avea garantat echilbrul unui astfel de nivel primar de manifestare a activităţii, de integrare a ionilor de sodiu, al nevoii de oxigen, al comezilor de producere a arcurilor reflexe . - toate reprezentând activităţi cu propria lor substanţialitate subiectivă, practic nici nu se poate vorbi de evocarea unor forme superioare de organizare a activităţii psihice.