Pedagogia socială

CAPITOLUL 1

CONCEPTUL DE PEDAGOGIE SOCIALĂ

1.1. Noțiuni generale

Pentru a ilustra conceptul de pedagogie socială trebuie să pornim de la definiția dată pedagogiei, ca fiind știința despre educație sau altfel spus, știința de a modela personalități în conformitate cu anumite finalități la care un individ sau o colectivitate aderă în mod deliberat.

Educația fiind activitatea practică de formare a omului, pedagogia este reflectarea asupra acestei practici, este știința explicativă a fenomenului educativ și îndrumar al activității concrete de formare a omului constituindu-se ca un ansamblu structurat de cunoștințe, metode, procedee, tehnici, obiective, situații educative etc.

Datorită intersecției fenomenelor educaționale cu alte fenomene umane, există orizonturi teoretice interdisciplinare în care pedagogia este adânc implicată: filosofia educației, psihopedagogia, sociologia pedagogică etc.

Conținutul pedagogiei poate da extensie unuia sau altuia dintre elementele sale.

Astfel, se dezvoltă o serie de pedagogii de ramură precum: pedagogia copilului (pedagogia preșcolară și pedagogia școlară), pedagogia adolescentului (pedagogia universitară), pedagogia adultului, pedagogia familiei, pedagogia grupului, pedagogia socială, pedagogia specială, pedagogia vârstelor, pedagogia comparată, pedagogia experimentală, pedagogia extrașcolară, pedagogia militară etc. formând împreună sistemul științelor pedagogice.

Paralel cu dezvoltarea, extinderea și diversificarea pedagogiilor de ramură, sistemului științelor pedagogice cunoaște un proces de integrare, apărând științe de graniță, interdisciplinare: psihopedagogia, socio-pedagogia/pedagogia sociologică, pedagogia culturii, pedagogia filosofică, pedagogia medicală etc.

În cadrul acestui amplu sistem al științelor pedagogice, pedagogia socială reprezintă acea ramură a pedagogiei care are ca obiect de studiu educația omului în cadrul social în care trăiește și se manifestă (prin activitate, muncă, creație etc.), în mediul firesc al lui, în societate, altfel spus cercetează influența diferitelor componente sociale asupra proceselor educaționale.

Considerând că societatea este educatorul principal al omului, că are implicit o funcție formativă, pedagogia socială devine știința educației permanente a maselor de adulți (A. Manolache, Dicționar de pedagogie, 1979).

Sintagma pedagogie socială denumește o direcție importantă de cercetare, un curent care a marcat teoria și practica educației, respectiv pedagogia de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

Transmisă din generație în generație, experiența umană a căpătat întâi forma „înțelepciunii” și obiceiurilor privitoare la creșterea copiilor, pentru ca, mai apoi, să se consolideze adevărate legi, norme, tradiții ale formării tinerei generații, în conformitate cu nevoile sociale.

Determinată de trebuin țele practice ale comunității, pedagogia socială a fost identificată ca „teorie” și „acțiune dirijată” abia în secolul al XVIII-lea, care, pe bună dreptate, a fost denumit „al luminilor".

Acțiunea de „luminare" a maselor, de „scoatere din întuneric” a fost primul demers ce poate fi așezat sub genericul pedagogiei sociale. Desigur, nu putem ignora contribuțiile teoretice mai vechi, prima operă de pedagogie socială putând fi socotită Republica lui Platon. Iluminismul a generat o concepție unitară, o perspectivă acțională de cultivare a tuturor oamenilor pentru a-i aduce la stadiul de conștiințe active, în numele culturii și educației sociale au acționat Ian Amos Comenius, Denis Diderot, Jean-Jacques Rousseau, J.H. Pestalozzi, J.Fr. Herbart, Lev Tolstoi.

În Dicționarul de pedagogie contemporană (1969), conceptul de pedagogie socială este folosit concomitent cu cel de pedagogie sociologică și cu cel de sociologia educației, acoperind aceeași realitate.

Prima sintagmă, cea de pedagogie socială se referă la „teoria generală de formare a omului, pentru integrarea sa într-un grup social”.

A doua sintagmă, cea de pedagogie sociologică este considerată ca fiind disciplina științifică pedagogică propriu-zisă (Stanciu Stoian).

A treia sintagmă, cea de sociologia educației se referă la o „ramură a sociologiei pentru studiul fenomenele educaționale”.

Sintagma pedagogie sociologică a fost introdusă de Georges Rouma, desemnând fenomenul educativ ca un fenomen social specific, care-i permite să se constituie ca domeniu aparte de studiu, ca ramură a pedagogiei, care studiază formarea omului în funcție de un scop de origine social-umană.

În concepția sa pedagogie sociologică semnifică cercetările științifice, experimentele asupra „puterii” fiecăruia dintre factorii de mediu fizic și social, studiile asupra evoluției tendințelor sociale naturale ale copilului și asupra factorilor care favorizează sau împiedică această evoluție. Aici dezvoltarea copilului este pusă în corelație directă cu influențele mediului social.

Comentând această concepție, E. Păun, după ce constată că multe dintre denumiri (pedagogie socială, sociologie pedagogică, pedagogie sociologică etc.) desemnează, cu mici diferențe, aceeași realitate, se oprește la denumirea de sociopedagogie, știința de graniță realizând o abordare combinată, sociologică și pedagogică, a educației ca proces și relație socială: „Ea se ocupă cu investigarea dimensiunilor și factorilor sociali ai realității educaționale (atât la nivel macro, cât și micro) și a posibilităților de controlare și dirijare a acestora din perspectiva realizării finalităților educației” (E. Păun, 1982).

Sociopedagogia urmărește deci utilizarea practicilor sociale în acțiunile și metodele educaționale. Educația este abordată ca o acțiune permanentă, disciplina în cauză ocupându-se atunci și cu educația adulților, cu diferitele sale forme și instituții. Astfel, Emil Păun se preocupă de aspectele sociale ale educației realizate prin intermediul școlii (socializare, inculturație, aculturație, clasă de elevi, comunicare educațională), deși admite o sferă mult mai largă a socioeducației, înglobând aici și educația adulților, arătând că „sociopedagogia urmărește să studieze relevanța și impactul educațional al factorilor de natură socială, precum și modalitățile de dirijare și control al efectelor acestora în planul formării individului prin influența educației ca acțiune intențională” (E. Păun,1982).

Pentru aceeași realitate se mai folosesc sintagmele: educație de bază, educație permanentă, educația adulților, educație populară sau a maselor, dezvoltare comunitară, cultură de masă, cele mai multe desemnând, de fapt, acțiunea practică de cultivare a omului, pe durata întregii sale vieți. Deși ar părea mai cuprinzătoare noțiunea de educație permanentă iar sintagma modernă de educația adulților se apropie mai mult de accepțiunea ce s-a dat la început acestui concept, vom utiliza însă vechea denumire, cea de pedagogie socială, concept care se articulează cel mai bine scopurilor cursului de față: înfățișarea unor experiențe românești în domeniul educației sociale și a contribuțiilor unor pedagogi români la dezvoltarea educației adulților în țara noastră.

Desigur, orice tip de educație are un caracter social, este în folosul societății, de aceea cea mai apropiată de acest înțeles ni se pare sintagma pedagogie socială, care nu poate fi confundată cu pedagogia sociologică, chiar dacă orice act educativ poate fi privit și din punct de vedere sociologic, pe lângă perspectiva biologică, antropologică, psihică, perspective ce au în vedere îndeosebi individualitatea omului.

Pedagogia socială este o ramură a științei educației care urmărește să pună în evidență fața educațională a mediului social înțeles ca sumă de structuri stabile cu semnificație socială precum și specificul acțiunilor educative desfășurate asupra grupului social.

Pedagogia socială este teoria și concepția pedagogică ce propune înțelegerea și explicarea procesului educativ în funcție de fundalul istoric, social și cultural în care se desfășoară acesta, care urmărește transformarea și articularea individului la orientările valorice dominante și la contextul social concret.

1.2. Scopul și sarcinile pedagogiei sociale

Scopul pedagogiei sociale este, potrivit dicționarului de pedagogie german (Horst Schaub, Karl G. Zenke, 2001), „diferențierea și acceptarea condițiilor culturale (politice, economice, sociale, istorice) și individuale ale proceselor de instrucție și educație din prezent sau din trecut" .

Pedagogia socială s-a dezvoltat ca o activitate socială de asistență a grupurilor marginale, ca o practică de combatere a pauperității culturale, ca o acțiune de sprijinire și îndrumare a tinerilor, adulților, femeilor - grupuri lipsite adesea de consiliere socială și educativă.

Astfel, pedagogie socială este teorie generală de formare a omului, pentru integrarea lui într-un grup social.

Pornind de la faptul că cele două domenii principale în care se realizează educația sunt grupul primar de apartenență (în cele mai frecvente cazuri familia) și respectiv școala, prin școală înțelegând totalitatea instituțiilor aparținând sistemului formal de învățământ, pedagogia socială poate fi considerată al treilea domeniu al educației, deoarece există și vor exista întotdeauna, oameni care, din diferite motive, nu se pot descurca deloc sau insuficient în viața cotidiană și care au probleme în familie sau la școală.

Fiind considerată ca al treilea domeniu al educației (alături de educația în familie și educația școlară), pedagogia socială se ocupă, în teorie și în practică, de situațiile de viață dificile ale oamenilor considerați izolați sau ca grup și de mediul lor de viață.