Psihanaliză

Prima (atît ca importanţă, cît şi sub aspect cronologic) dintre disciplinele menţionate în titlu este psihoterapia. Pe baza psihoterapiei s au dezvoltat şi celelalte discipline ale psihanalizei. Psihoterapia este prima pentru că, pe baza descoperirilor permise de ea, a fost construit întreg domeniul.

Psihanaliza este o disciplină factuală, bazată pe experienţa clinică; aşadar, nu este o filosofie, o religie, o disciplină speculativă. (Pornind de la fapte, în perioada comunistă una din acuzaţiile aduse psihanalizei a fost aceea de a fi o disciplină filosofică, inspirată din Schoppenhauer şi Nietzche.)

Caracteristicile psihanalizei ca psihoterapie

1. Psihanaliza nu este o terapie simptomală. Ea nu urmăreşte în mod programatic vindecarea în sens medical, adică dispariţia simptomelor. Şi atunci, dacă nu vindecă, ce face? Din punct de vedere istoric, pentru că psihanaliza a fost inventată de medici, la început ea a avut această orientare: a face ca simptomele nevrotice să dispară. Deşi la începuturi psihanaliza a fost orientată spre vindecarea simptomelor, ulterior a evoluat în altă direcţie şi a devenit o psihoterapie care vizează întreaga personalitate, fundamentele personalităţii, vindecarea fiind o consecinţă a restructurării fundamentelor personalităţii. Această primă particularitate a psihanalizei explică şi alte particularităţi.

2. Psihanaliza este o psihoterapie lungă. Astăzi, cînd în lume există foarte multe psihoterapii scurte, psihanaliza este o psihoterapie de durată (de ordinul anilor), ceea ce presupune investiţii mari, de timp dar şi financiare. Psihanaliza este o psihoterapie de durată pentru că îşi propune modificarea personalităţii astfel încît simptomele să nu mai poată apărea. În termeni medicali, psihanaliza este orientată mai curînd profilactic decît spre vindecarea simptomelor.

3. Psihanaliza este o terapie cauzală. Ea caută acele cauze care stau la baza simptomelor şi îşi propune să acţioneze asupra cauzelor pentru a le înlătura şi pentru a înlătura, o dată cu ele, şi simptomele.

4. Psihanaliza este o psihoterapie non directivă. Spre deosebire de celelalte psihoterapii, psihanalistul nu încearcă să influenţeze în vreun sens, prin personalitatea sa şi prin valorile proprii, personalitatea pacientului.

Psihanaliza îşi propune să l ajute pe pacient să şi descopere adevăratul sine, să i permită astfel o viaţă în care să trăiască în conformitate cu posibilităţile şi necesităţile sale adevărate. Pentru a realiza aceste scopuri, care par foarte ambiţioase, psihanaliza utilizează tehnici specifice care o individualizează în raport cu celelalte psihoterapii.

Pentru psihanaliza clasică, principalul instrument tehnic era interpretarea: demersul prin care psihanalistul îi comunica pacientului (clientului) sensul inconştient al simptomelor, viselor, comportamentelor sau asociaţiilor pacientului. Ca urmare, efectul terapeutic se obţinea, în general, prin conştientizarea aspectelor inconştiente ale psihicului pacientului, aspecte care erau, cel puţin în parte, patogene.

În psihanaliza contemporană, fără a se renunţa la interpretare (care rămîne în continuare un instrument important), accentul s a deplasat asupra relaţiei umane dintre psihanalist şi pacient, adică, în termeni tehnici, raportul dintre transfer şi contratransfer. Transferul este un fenomen psihic universal (întîlnit în toate relaţiile umane), fenomen descoperit şi teoretizat în psihanali ... mportante din mediul său familial şi extinse la mediul extra familial apropiat. Aşadar, în terapia psihanalitică, pacientul transferă asupra analistului sentimentele avute faţă de părinţi, frai, surori, astfel încît în psihanaliză se creează posibilitatea pentru o retrăire, prescurtată şi corectivă, a vieţii.

Una din dorinţele cele mai puternice ale oamenilor este libera circulaţie în timp. Psihanaliza permite o reîntoarcere în trecut cu un acut sentiment de realitate. Intervenţia corectivă şi eficientă a psihanalistului constă în a demonstra caracterul anacronic şi neadaptat al acestor conţinuturi transferate. Psihanaliza interpretează transferul (şi astfel îl dizolvă), în timp ce alte psihoterapii doar îl realizează, fără să l analizeze.

Transferul se dezvoltă spontan în special în relaţiile de autoritate (medic – pacient, profesor – elev, relaţii ierarhice cu diferite instituţii). Transferul apare foarte des în relaţiile de iubire (de aceea, de multe ori, nu putem explica de ce iubim pe cineva). Soarta unei iubiri depinde de ceea ce este şi ceea ce nu este transfer în ea. Dacă este prea mult transfer, deci prea mult trecut în ea, atunci această discrepanţă apare la un moment dat la suprafaţă şi duce la despărţire.

Psihanaliza nu creează transferul, ci doar îl stimulează, iar stimularea transferului se produce prin intermediul cadrului psihanalitic.

Cadrul psihanalitic este totalitatea condiţiilor în care se desfăşoară terapia, condiţii care trebuie să aibă anumite particularităţi.

Principala particularitate a cabinetului psihanalistului este neutralitatea. Din amenajarea cabinetului trebuie să transpară cît mai puţin din personalitatea generală a psihanalistului. Această neutralitate favorizează producerea proiecţiilor, precum şi analiza şi interpretarea acestor proiecţii. Neutralitatea cabinetului permite evidenţierea faptului că respectivele proiecţii nu au legătură cu personalitatea reală a psihanalistului, ci cu imaginaţia pacientului proiectată asupra psihanalistului. (Cabinetul ideal: pereţi albi, fără tablouri, divanul sau canapeaua pacientului, fotoliul psihanalistului, o măsuţă cu două scaune.)

Psihanaliza nu este un demers strict intelectual în care psihanalistul este doar un fel de creier care interpretează. Psihanaliza este o relaţie în care afectivitatea joacă rolul primordial. Psihanaliza este relaţie afectivă în primul rînd datorită existenţei transferului, pe care Freud l a considerat la început un obstacol în calea terapiei şi abia apoi un element esenţial realizării terapiei. În principiu, psihanaliza dizolvă transferul şi pericolul menţinerii dependenţei de psihanalist este mai mare în alte terapii decît în psihanaliză.

Contratransferul. Prefixul „contra“ nu trebuie înţeles ca desemnînd ceva care se opune transferului, ci faptul că şi psihanalistul dezvoltă anumite atitudini afective faţă de pacientul său. Conntratransferul nu a fost descoperit încă de la începuturile psihanalizei ci ca urmare a unor experienţe dureroase. În cazul lui Jung, această experienţă dureroasă s a numit Sabina Spielrein (într o clinică din Elveţia). Jung a reacţionat la fel de puternic la transferul Sabinei şi a dezvoltat sentimente foarte puternice faţă de ea. De ce se întîmpla aşa? Pentru că la începuturi, psihanalizele erau foarte scurte (cîteva săptămîni).

Freud, om de ştiinţă riguros, a considerat că aceste fenomene de contratransfer sunt fenomene negative ce împiedică buna desfăşurare a unei psihanalize. Abia prin anii ’60, importanţa transferului a fost reconsiderată şi contratransferul a devenit un factor la fel de important ca şi transferul. S a descoperit că, în mare măsură, contratransferul (reacţia afectivă inconştientă a psihanalistului faţă de transferul pacientului) este indus de către pacient prin fenomenul de identificare proiectivă (practic, ceea ce simte psihanalistul este indus de pacient şi constituie un mod foarte important de a cunoaşte inconştientul pacientului.)

Curs 02 I Psihanaliza – sistem de ştiinţe centrat pe ideea de inconştient

(continuare)

A. Psihoterapia

În formarea unui psihanalist este extrem de importantă o analiză personală a psihanalistului, pentru ca acesta să şi cunoască bine inconştientul, să comunice bine cu propriul inconştient, astfel încît să se evite trecerile la acţiune din partea psihanaliştilor. Prin anul 1924 s¬ a stabilit o regulă, ca orice psihanalist să parcurgă, ca o etapă indispensabilă în formarea sa, o analiză personală.

În psihanaliză există o relaţie în care imaginarul joacă un rol extrem de important. Dar există şi o relaţie la nivel conştient, care se numeşte alianţă terapeutică. Această alianţă terapeutică presupune anumite calităţi ale Eului pacientului, calităţi de care depinde în mare măsură reuşita psihanalizei. De aceea, în întrevederile preliminare psihanalistul trebuie să fie atent în ce măsură astfel de calităţi ale Eului pacientului există, astfel încît să se poată stabili o bună alianţă terapeutică, foarte importantă în momentele dificile ale analizei.

Calităţile Eului pacientului care asigură premisele unei bune alianţe terapeutice şi, evident, ale reuşitei psihanalizei:

- Capacitatea de a sesiza propria disfuncţie psihică. Cu cît disfuncţia psihică este mai gravă, cu atît capacitatea de a o sesiza se reduce. Această calitate este o premisă pentru o a doua.

- Dorinţa pacientului de a se elibera de această disfuncţie, pentru că nu este chiar atît de normal să şi doreşti să te eliberezi de o disfuncţie (pentru că datorită ei poţi obţine beneficii de la alţii, ceea ce se numeşte beneficiu secundar al bolii).

- Capacitatea de a accepta scopurile comune pentru psihanalist şi pacient, dar şi mijloacele care permit atingerea acestor scopuri. Pacientul trebuie să fie capabil să şi le asume şi să le urmeze, cu atît mai mult cu cît utilizarea lor ar putea să nu şi arate beneficiile, utilitatea imediat.