Psihologia Copilului

CURSUL 1 – PSIHOLOGIA COPILULUI

Definirea disciplinei, problematica, obiectul de studiu

Psihologia vârstelor este o ramura a stiintelor psihologice, care a luat fiintă odata cu extinderea conceptului de “dezvoltare”, dar si cu intensificarea cercetarilor privitoare la diferite etape de varsta ale fiintei umane, sau la modificarile aparute in evolutia anumitor functii, procese si mecanisme ale organismului. În literatura de specialitate mai pot fi întâlnite sintagmele: „psihologia dezvoltării”, ”dezvoltare umană”, ”psihologia copilului”, sau mai simplu, „psihologia vârstelor”. Psihologia vârstelor are mai multe subramuri ca de ex. psihologia sugarului, a antepreşcolarului, a scolarului, adolescentului, adultului, vârstnicului (gerontopsihologia), etc.

Psihologia vârstelor este o disciplină fundamentală ce studiază condiţiile de aparitie, dezvoltare şi maturizare a vieţii psihice, de-a lungul întregii existenţe a omului (de la nastere, până la moarte).

Psihologia vârstelor (psihologia dezvoltării sau “dezvoltare umană”) este o disciplină teoretică şi aplicativă a sistemului ştiinţelor psihologice, care studiază particularităţile psihice ale fiecărei etape de vârstă, în relaţie cu factorii biologici şi sociali care le influenţează.

Este cunoscut faptul ca, omul este o fiinta bio-psiho-sociala, a carui evolutie de-a lungul vietii este influentata de contextul cultural si istoric, in care acesta traieste. Astfel, factorii care conlucreaza la dezvoltarea individului, sunt (dupa Cavanaugh, Blanchard&Fields, 2002):

- biologici (factorii genetici si somato-functionali);

- psihologici (factorii perceptivi, emotionali, volitivi si de personalitate);

- socioculturali (factorii interpersonali, societali, etnici, etc.);

In plus, influentele fortelor bio-psiho-sociale asupra individului se exercita in diferite momente ale vietii sale si intr-un context istoric dat.

Psihologia vârstelor este dupa E. Verza, stiinta care studiază modificările ireversibile, irepetabile, cărora li se supune fiecare individ de-a lungul vietii sale, în plan senzorial-perceptiv, motric, cognitiv, afectiv si de personalitate si modul în care, aceste transformari influenteaza viata si activitatea acestuia.

Problematica psihologiei vârstelor, cuprinde:

- Studiul caracteristicilor dezvoltării psihice a fiinţei umane de-a lungul întregii vieti;

- Investigarea factorilor, influenţelor, a condiţionărilor de care depinde evolutia vietii psihice a fiecărui individ;

- Studiul influenţelor acestor factori asupra comportamentului subiectului, a atitudinilor sale fată de evenimentele familiale, şcolare, profesionale, sociale, care-i acompaniază întreaga viată;

- Analiza caracteristicilor specifice diferitelor vârste, a conduitelor reprezentative ale individului în diferite etape ale existentei sale, precum si a exigentelor specifice perioadei sau ciclului respectiv de viată;

- Evidentierea modului în care individul se adaptează cerintelor mediului (natural, social si cultural-istoric) în care trăieste;

- Descoperirea de fapte noi şi elaborarea conceptelor corespunzătoare.

La nivel intradisciplinar psihologia vârstelor are strânse legături cu psihologia generală, psihologia cognitivă, psihologia socială, psihologia personalităţii, etc. Multe dintre cunostintele si conceptele importante vehiculate în cadrul psihologiei dezvoltării, provin din domeniul stiintelor biologice. O relatie aparte, interdisciplinară între cele două domenii o reprezinta etologia (stiinta comportamentelor umane si animale), care constituie o importanta sursa de inspiratie, de argumentare sau verificare a diverselor supozitii lansate în cercetarea comportamentului uman (de ex. Teoria atasamentului).

Această disciplină are două obiective principale:

- de a descrie modul în care se dezvoltă indivizii umani, cum se schimbă ei pe parcursul vieţii;

- de a explica dezvoltarea, punând în evidenţă factorii care determină aceste schimbări (Seamon şi Kenrick, 1992).

Faţă de alte psihologii evolutive, cea a copilului poate oferi date şi interpretări ale începuturilor vieţii psihice umane şi poate surprinde momente semnificative ale constituirii acesteia. Multă vreme, copilul a fost considerat a fi ”un adult în miniatură. ”S-a constatat însă, că viaţa psihică a copilului nu este o copie la proporţii mai mici a adultului ci, are caracteristici specifice pe care ştiinţa trebuie să le cunoască în profunzime pentru a avea un aport esenţial la dezvoltarea copiilor de diferite vârste. Evoluţia copilului implică mecanisme specifice şi legi proprii. Psihologia copilului are, prin urmare, un domeniu propriu de cercetare, obiectul de cercetare al acestei discipline fiind sistemul de legi, condiţii de apariţie şi principii de funcţionare a vieţii psihice.

În rezolvarea tuturor aceste probleme, psihologia copilului utilizează ansamblul de metode aparţinând psihologiei generale, dar particularizându-le şi adaptându-le domeniului său de fapte. Este vorba despre metoda observaţiei, ancheta, convorbirea, testele psihologice, analiza produselor activităţii, metoda biografică, etc.

Conceptele de ontogeneză, creştere si maturizare

Din perspectiva teoriei sistemice (cf. Ana Muntean, 2006), psihologul preocupat de dezvoltarea unui copil va analiza concomitent:

- nivelul de dezvoltare atins de subsistemele comportamentale ale copilului;

- calitatea interactiunilor copilului cu mediul (cu realitatea inconjuratoare);

- modul de relationare al copilului, cu cei care-l ingrijesc, in primul rand cu mama. In lipsa unei abordari sistemice, de ansamblu, demersul psihologului va fi limitat, incomplet si ca atare, ineficient.

Psihologia vârstelor descrie, alaturi de conceptul central de “dezvoltare”, trei mari procese prin care se produc modificari in ontogeneza individului si anume, cresterea, maturizarea si invatarea.

Ontogeneza reprezintă dezvoltarea individului din momentul concepţiei până la moarte (DEX). Cuvântul “ontogeneză” provine de la cuvintele greceşti ontos = fiinţă şi genesis = dezvoltare. În ontogeneză individul se dezvoltă din punct de vedere biologic, psihic şi social.

Filogeneza este definită ca fiind, procesul evoluţiei formelor organice ale speciei umane, în cursul dezvoltării istorice a lumii vii.