Psihologia Copilului

Psihologia copilului este stiinta care studiaza comportamentul copiilor, inclusiv insusirile fizice, cognitive, motorii, lingvistice, privind perceptia, sociale si emotionale, de la nastere pana la adolescenta.

Din 1920, psihologul elvetian Jean Piaget a scris despre dezvoltarea gandirii copiilor. Piaget a pus bazele epistemologiei genetice, considerandu-se o persoana care studiaza originile cunoasterii umane, iar teoriile sale au fost determinante in progresul cunoasterii psihologiei copilului. Munca sa implica metode experimentale si observationale si, in justificarea comportamentului, a combinat, a reunit variabile biologice si ambientale. Piaget considera ca de la nastere oamenii sunt invatacei activi care nu necesita stimulente exterioare.

Munca lui a avut un impact major asupra teoriei educationale in secolul al xx-lea, in special in Europa.

Piaget a scris mult despre dezvoltarea modelelor gandirii si limbajului la copii. A examinat in randul copiilor conceptele de numar, spatiu, logica, geometrie, realitate fizica si judecata morala. Piaget a crezut ca, explorand mediul lor inconjurator, copiii isi creeaza propriile conceptii cognitive, sau intelectuale asupra realitatii. Prin continua interactiune cu mediul ce-i inconjoara ei adauga si rearanjeaza, rearmonizeaza conceptiile despre lume. Piaget a afirmat ca inteligenta umana se dezvolta in etape, fiecare dintre acestea sporind intelegerea lumii de catre individ intr-un mod nou si mai complex.

Teoria lui Piaget conform careia capacitatea intelectuala este calitativ diferita la varste diferite si copii au nevoie de interactiunea cu mediul inconjurator pentru a castiga competenta intelectuala, a influentat stiinta educatiei si psihologia. Acest nou concept asupra inteligentei a afectat modelul, proiectul invatarii naturale pentru copiii mai mici si dezvoltarea matematicii si programelor stiintifice.

2. Enumerarea problemelor prioritare de care se ocupa psihologia copilului.

Principalele probleme care stau în centrul cercetarilor acestei

discipline sunt:

- investigarea factorilor dezvoltarii psihice umane si a interactiunii

dintre ei;

- aprofundarea investigarii relatiilor dintre ereditar si dobândit;

- descoperirea legilor generale si specifice ale dezvoltarii psihice din

copilarie;

- relevarea interactiunilor dintre transformarile multiple caracteristice

fiecarui stadiu al copilariei;

- investigarea specificitatii copilariei si a fiecarui stadiu din aceasta

prima parte a vietii;

- descoperirea de fapte noi si elaborarea conceptelor

corespunzatoare.

- relevarea aspectelor diferentiale dintr-un stadiu dar si a celor de

continuitate în dezvoltarea psihica umana.

Pentru solutionarea tuturor aceste probleme prioritare, psihologia copilului foloseste totalitatea de metode apartinând acestui sector al cunoasterii, dar particularizându-le si adaptându-le domeniului sau de fapte: metoda observatiei, ancheta, convorbirea, testele psihologice, analiza produselor activitatii, metoda biografica.

3. Defineste ereditatea si precizeaza importanta codului genetic.(codul genetic este mecanismul transmiterii caracterelor ereditare)

Conceptul “ ereditate “ provine de la cuvantul latin “ heres “- mostenitor. Ereditatea poate fi definita ca insusirea fundamentala a materiei vii de a transmite de la o generatie la alta, sub forma codului genetic, mesajele de specificitate ale speciei, grupului si individului ( A.Cosmovici, L. Iacob, 1999). De remarcat in acest context este ca identitatea genetica este practic imposibila intre antecesori si descendenti. Rezulta astfel ca din punct de vedere genetic fiecare individ este diferit, unic si irepetabil in raport cu toti ceilalti din trecut, prezent sau viitor, probabilitatea unei identitati absolute fiind de 1 la 70 de trilioane.

Unicitatea biologica este astfel una din trasaturile definitorii ale fiintei umane. Ea isi pune amprenta asupra intregii deveniri umane, nu intr-un mod independent ci in corelatie cu factorii externi, de mediu si educatie.

Ca factor intern al dezvoltarii, ereditatea include un complex de elemente de ordin biologic si psihofunctional. “ Purtatorii “ materiali ai informatiei ereditare sunt genele din cromozomii nucleelor celulare. Structura biochimica a acestora este cea care explica infinita diversitate umana. Totalitatea genelor constituie programul genetic sau potentialul ereditar. Fiecare specie si individ din cadrul speciei poseda propriul sau program genetic. Din punct de vedere psihologic, cantitatea de informatie stocata intr-o celula constituie mesajul genetic care, in forma sa latenta, prealabila actiunii factorilor de mediu, este cunoscuta sub denumirea de genotip. Din interactiunea genotipului cu mediul inconjurator apare fenotipul, ca o sinteza a ceea ce este ereditar si influentele mediului.

Majoritatea autorilor sunt de parere ca zestrea ereditara se manifesta la om pe doua planuri: unul in determinarea unor trasaturi generale ale speciei, cum ar fi structura anatomofiziologica a organismului, pozitia bipeda, etc., iar celalalt in determinarea unor particularitati individuale cum ar fi caracteristicile anatomofiziologice ( culoarea pielii, a ochilor, a pielii, etc. ), amprentele digitale, grupa sanguina, etc.

Zestrea ereditara constituie o premisa necesara pentru dezvoltarea psihica. Ea nu produce direct aptitudinile si atitudinile, capacitatile si interesele, caracterul si conceptia despre lume a individului. Fructificarea potentialitatilor ereditare este mijlocita de mediu si de modalitatile de organizare a activitatii celui care se dezvolta. Astfel, in fazele de inceput ale dezvoltarii, actiunea factorilor ereditari este mai pregnanta si efectele ei mai usor vizibile. La varste mai tarzii, influenta lor devine mai putin evidenta, ea contopindu-se cu experienta deja achizitionata.

4.Care sunt rolurile ereditatii pentru dezvoltarea psihica umana.

Zestrea ereditara constituie o premisa necesara pentru dezvoltarea psihica. Ea nu produce direct aptitudinile si atitudinile, capacitatile si interesele, caracterul si conceptia despre lume a individului. Fructificarea potentialitatilor ereditare este mijlocita de mediu si de modalitatile de organizare a activitatii celui care se dezvolta. Astfel, in fazele de inceput ale dezvoltarii, actiunea factorilor ereditari este mai pregnanta si efectele ei mai usor vizibile. La varste mai tarzii, influenta lor devine mai putin evidenta, ea contopindu-se cu experienta deja achizitionata.

In relatie cu fenomenele psihice, factorii ereditari sunt considerati premise necesare, dar nu si suficiente pentru dezvoltarea acestora si pentru formarea insusirilor lor.