Psihologia personalității

În lumina soluţiei idiotetice la abordarea şi înţelegerea personalităţii, aceasta trebuie considerată ca fiind guvernată de 3 categorii mari de legi:

Legi generale (universale) – studiate de către psihologia generală şi fiziologia generală a omului. În lumina acestui grup de legi trebuie admis că sub anumite privinţe toţi oamenii sunt la fel. Deci există în cadrul speciei umane un anumit nucleu comun tuturor indivizilor.

Legi particulare (de grup) – studiate în cadrul psihosociologiei şi antropologiei culturale. În virtutea acestora, sub anumite privinţe, unii oameni sunt la fel. Legile de grup introduc o diferenţiere şi o diversificare la nivelul generalului şi universalului uman, punând în evidenţă existenţa a ceea ce numim tipuri umane, tipuri de personalitate.

Legi individuale – se aplică în cadrul unei arii restrânse de aspecte şi de fenomene. În virtutea lor, sub anumite aspecte, nici un individ nu este la fel cu celălalt. Aceste legi exprimă unicitatea specifică a personalităţii. Ele sunt studiate de aşa numita idiodinamică – studiul dinamicii individuale a personalităţii în situaţii diferite de mediu.

În anumite cercetări particulare putem să decupăm din acest ansamblu integrat o anumită componentă şi să o studiem în mod sistematic.

Exemplu: într-o cercetare ne putem propune să evidenţiem, pe baza unui eşantion reprezentativ, anumite legi generale; într-o altă cercetare ne propunem să evidenţiem legi particulare şi să desemnăm tipuri, iar în alta să investigăm prin metode clinice biografice specifice individualitatea specifică a unei anumite personalităţi. De fiecare dată însă trebuie să specificăm şi să luăm măsuri de precauţie pentru a nu absolutiza în mod unilateral concluziile şi constatările pe care le facem în cadrul unei anumite cercetări. Nu este posibilă o cercetare care să satisfacă dintr-o dată toate cele 3 categorii de legi (mai ales o cercetare făcută individual nu poate fi concepută în dimensiuni generale, atotcuprinzătoare). Orice cercetare asupra personalităţii trebuie să aibă o anumită arie problematică relativ restrânsă şi bine delimitată, cu obiective care vizează mai mult generalul, mai mult particularul sau mai mult individualul.

Definirea personalităţii a constituit una dintre problemele cele mai dificile cu care s-a confruntat această disciplină.

Prin 1950 psihologul personolog american McClelland identifica existenţa a peste 100 de definiţii date termenului de personalitate, iar cu 10 ani mai târziu, Allport găsea 150. Multitudinea definiţiilor creează mari dificultăţi în realizarea unei abordări unitare a domeniului psihologiei personalităţii dar existenţa lor este justificată de marea complexitate pe care o pune în evidenţă realitatea personologică, astfel încât ea permite desprinderea diverselor laturi care pot să fie hipostaziate ca reprezentând întregul în totalitatea lui. În lucrarea sa „Structura şi dezvoltarea personalităţii” Gordon Allport a încercat să realizeze o sistematizare a definiţiilor existente în literatura de specialitate la acea vreme. El a grupat aceste definiţii în 3 clase:

1. Definiţii prin efect extern;

2. Definiţii prin structură internă;

3. Definiţii de tip pozitivist.

1. Definiţiile prin efect extern determină personalitatea în funcţie de efectele pe care ea le produce asupra receptorilor exteriori, asupra celorlalţi semeni (după impresiile pe care atitudinile şi conduitele unei anumite persoane influenţează stările şi sentimentele celor din jur). Astfel, în mod cotidian şi empiric, pe baza acestor manifestări exterioare ale cuiva se formulează constatarea că respectivul individ are sau nu are personalitate, are o personalitate puternică, pregnantă, etc. Neajunsul definiţiilor prin efect extern este acela că ele multiplică profilele de personalitate, întrucât cei din jur percep diferit (fiecare în felul său) o anumită persoană şi ar rezulta că un individ are mai multe personalităţi, ori una din caracteristicile definitorii ale personalităţii trebuie să o constituie unitatea şi integralitatea ei. De aceea definiţiile prin efect extern sunt considerate fenomenologice şi nerelevante pentru a da răspunsul la întrebarea „ce reprezintă în sine personalitatea?”.

2. Definiţiile prin structură internă se orientează în definirea personalităţii pe conţinuturile şi trăsăturile interne care alcătuiesc organizarea integrală a personalităţii. Ele sunt de natură să permită formularea unui răspuns mai adecvat şi mai precis la întrebarea „ce reprezintă în sine personalitatea?”. Aceste definiţii au fost împărţite în două subgrupe:

a. Definiţii de tip sumativ, în care personalitatea se defineşte printr-o simplă înşiruire de componente sau de trăsături (de exemplu: „personalitatea este suma globală a tuturor dispoziţiilor, impulsurilor, tendinţelor, dorinţelor şi instinctelor biologice înnăscute ale individului, precum şi a dispoziţiilor şi tendinţelor dobândite prin experienţă”);

b. Definiţii integrative sau structuraliste, care pun accentul pe conexiunile interne dintre elementele componente şi pe existenţa unui efect de emergenţă al acestor conexiuni, din care rezultă organizarea calitativă specifică a personalităţii.

Iată 3 modele ale unor astfel de definiţii:

- Warren şi Carmichael: „Personalitatea este întreaga organizare mentală a fiinţei umane în orice stadiu al dezvoltării sale. Ea îmbrăţişează fiecare aspect al caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate şi fiecare atitudine care s-a format în cursul vieţii”.

- Ralpf Linton, în lucrarea sa „Fundamentul cultural al personalităţii”: „Personalitatea este ansamblul organizat al proceselor şi stărilor psihologice aparţinând individului”.

- Lecky: „Personalitatea este o schemă unificată a experienţei, o organizare de valori care sunt compatibile între ele”.

3. Definiţiile pozitiviste pornesc de la afirmaţia că personalitatea, ca organizare internă, este un mit; structura internă a personalităţii nu are cum să fie dezvăluită, ea fiind inaccesibilă cunoaşterii ştiinţifice. Ceea ce cunoaştem noi sunt doar rezultatele operaţiilor noastre de măsurare, iar acestea sunt supuse conceptualizării şi interpretării teoretizante. Ca urmare, definiţia personalităţii nu poate fi decât una care se circumscrie datelor măsurătorilor şi constatărilor concrete pe care le efectuăm în cadrul unei anumite cercetări (exemplu de definiţie pozitivistă tipică: McClelland – „Personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvată a comportamentului unei persoane, în toate detaliile sale, pe care omul de ştiinţă o poate da la un moment dat”.

O variantă extremă a pozitivismului o reprezintă interpretarea behavioristă a personalităţii, care este definită ca „Ansamblul răspunsurilor individuale la mulţimea stimulilor externi sau ansamblul operaţiilor pe care individul le efectuează asupra situaţiei externe sau asupra lui însuşi pentru a se pune de acord cu această situaţie externă”.