Psihologia personalității - conceptul de personalitate

Ipostazele personalităţii

Ca realitate, personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi individualizează un om particular. Ea este omul viu concret, empiric, pasional, raţional, deci omul aşa cum este el resimtit în afara noastră sau în propria noastră fiinţa. Aşadar, nu omul abstract, nu omul aflat în închipuirea noastră, ci omul de alături de noi, pe care îl întâlnim pe stradă, acasă, la birou, în metrou. Nu omul interpretat ca 'fiinţă generică", ci omul aşa cum există şi cum se manifestă în viaţa curentă, cotidiană.

In calitate de concept, personalitatea este "obiectul ultim şi prin urmare cel mai complex al psihologiei”. El înglobează aproape toată psihologia. Nu există nici o experienţă psihologică, denumită prin diferite concepte, care să nu fie integrata în conceptul de personalitate. Nu există nici-o teorie, nici-o concepţie care să nu se raporteze, într-o formă sau alta, la teoria şi concepţia personalităţii.

Personalitatea ocupă un loc central în psihologie.

Din punct de vedere teoretic, personalitatea este cadrul de referinţă fundamental pentru definirea sensului si valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice. Noţiunile de senzaţie, percepţie, afectivitate, motivaţie, voinţă etc., n-ar avea aproape nici-o semnificaţie dacă ar fi interpretate în sine, deci neraportate la personalitate.

Din punct de vedere practic, dat fiind că personalitatea este prima, cea mai complexă şi adeseori cea mai dramatică realitate umană cu care luăm contact şi pe care urmează s-o influenţăm, s-o ameliorăm sau s-o schimbăm, personalitatea, reprezintă principalul ghid în modelarea concretă a omului. Numai cunoscându-i laturile, structura, finalitatea vom putea selecta şi utiliza cele mai potrivite mijloace, metode, procedee de influenţare educativă.

Delimitări conceptuale

Frecvent, întâlnim în literatura de specialitate utilizarea nediferentiata a unor termeni, cum ar fi: individ, individualitate, persoana, personalitate, personaj. Cel mai adeseori aceşti termeni sunt folositi unul în locul celuilalt, de aceea diferentierile intre acestia sunt absolute necesare.

Conceptul de individ. Individul se defineşte ca fiind totalitatea însuşirilor biologice (ereditare sau dobândite) care asigură adaptarea la mediul natural. El desemnează entitatea vie care nu poate fi dezmembrată fără a-şi pierde identitatea, altfel spus, caracterul indivizibil al organismului. Din aceste definiţii rezultă câteva caracteristici esentiale ale individului: 1. el este un produs în întregime determinat biologic; 2. este un reprezentant al speciei, 3. este o noţiune aplicabilă tuturor organismelor.

Conceptul de individualitate. In decursul existenţei individului are loc un proces de diferenţiere şi diversificare a organizării structural-funcţionale. Individualitatea este, deci, individul cu organizarea sa specifică, diferenţială, .repetabilă si ireductibilă.

Conceptul de persoană desemneaza ansamblul însuşirilor psihice care asigură adaptarea la mediul social-istoric. Persoana este individul luat în accepţiunea sa psihologică, deci cu viaţa sa psihică constituită, superioară, conştientă. Persoana este un produs determinat social-istoric, ea este omul luat în contextul relaţiilor sociale, omul ca membru al societăţii. Noţiunea de persoană este aplicabilă doar omului, dar nu în general, ci doar celui dezvoltat din punct de vedere psihic.

Conceptul de personalitate Ansamblul însuşirilor psihice ale persoanei suportă de-a lungul timpului un proces de structurare în urma căruia nu numai că se diferenţiară între ele, dar se şi valorizează devenind unice. Pe scurt, personalitatea este persoana plus o notă de valoare. Personalitatea se referă la "particularităţile psihice individuale", la ceea ce îl distinge şi îl detaşează pe un om de altul.

Conceptul de personaj. Există două accepţiuni ale conceptului de personaj strâns legate între ele: personajul ca manifestare în afara, în comportament a persoanei şi personalităţii, ca exteriorizare a lor; personajul ca "persoana in rol", omul interpretat ca un rol social, şi cum fiecare om poate juca mai multe roluri înseamnă că el se manifestă prin mai multe personaje, isi relevă faţă de alţii diverse "faţete" ale personalităţii sale. Dat fiind faptul ca sub fiecare personaj se află o personalitate înseamnă că personajul este veşmântul social al personalităţii, uneori chiar învelisul ei protector, mecanismul ei de apărare.

Accepţiunile conceptului de personalitate

Accepţiunea antropologică.

Personalitatea se formează în decursul vieţii numai ca urmare a acţiunii şi convieţuirii într-un mediu social, în sistemul relaţiilor sociale. Interacţiunea unităţii primare a individului cu multitudinea şi varietatea situaţiilor sociale este ceea ce dă naştere personalitatii. Daca la naştere un copil ar fi izolat de mediul său social el ar rămâne la stadiul de individ. De asemenea, în cazul unor boli psihice grave, atributul de personalitate se tulbură sau chiar se anulează, conservându-se în schimb cel de individ, deci de realitate biologică. Pornindu-se de la aceste constatări, s-a conchis că esenţa omului, deci şi a personalităţii umane, o reprezintă "ansamblul relaţiilor sociale", evident nu în expresia lor obiectivă, exterioară, ci internalizată. Este vorba de acele relaţii sociale existenţiale pe care individul le traversează de-a lungul vieţii sale, le selectează, le transferă în interioritatea sa, le sedimentează şi le 'solidifică" în sine, transformându-le într-un bun propriu. In aceste condiţii, calitatea perosnalitaţii depinde de calitatea mediului social, a relaţiilor sociale în care ea se formează, imperfecţiunile şi slăbiciunile mediului social repercutându-se asupra ei şi ducând la fenomene de înstrăinare sau de destructurare.

Acceptiunea antropologica implică cel puţin trei limite:

1. dacă esenţa este transplantată din exterior, înseamnă că se rupe esenţa de fenomen, se consideră esenţa în afara fenomenului, ceea ce nu este posibil;

2. dacă esenţa este zămislită de societate, înseamnă că determinismul social este dus până la limita sa extremă, ajungându-se în felul acesta la concepţia puerilă ironizată de Piaget despre conceperea personalităţii ca "o ladă goală pe care o umple societatea'

3. dacă individul este conceput doar ca purtător al esenţei, aceasta l-ar condamna la pasivitate, la resemnare în faţa unei esenţe care îi este străină, chiar impusă.