Psihologia Vârstelor

4.1.DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND DOMENIUL PSIHOLOGIEI VÂRSTELOR

Psihologia vârstelor are ca obiect studiul schimbărilor psihologice care au loc începând de la naştere până în perioada bătrâneţii.

Ursula Şchiopu (1997) arată că domeniul încorporează studiul caracteristicilor evoluţiei psihice, dimensiunea evoluţiei temporale diferenţiate cu schimbări ce survin în decursul întregii vieţi, de la naştere până la moarte cu tendinţa de a face o mai mare apropiere a psihologiei de viaţa concretă. Contribuţii importante la studiul domeniului au adus cercetătorii în psihologia copilului şi adolescentului, precum şi specialiştii în psihologia vârstei adulte şi psihologia senectuţii. Ca urmare, se impun unele delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor în raport cu celelalte domenii.

Psihologia copilului este centrată asupra studiului copilului, are ca scop descrierea şi explicarea dezvoltării copilului de la naştere la adolescenţă. Psihologia copilului nu trebuie confundată cu psihologia genetică care la rândul ei este o ştiinţă a dezvoltării, centrată asupra aspectului evolutiv al comportamentelor şi asupra genezei lor. Psihologia copilului studiază dezvoltarea copilului pentru a descrie şi explica dezvoltarea acestuia, precum şi pentru a realiza predicţii şi recomandări privind educaţia copilului, pe când psihologia genetică, plecând de la studiul copilului are ca scop cunoaşterea genezei structurilor mentale ale adultului. Un alt aspect de menţionat este acela că studiul psihologiei genetice nu se ocupă cu studiul genezei umane acesta fiind domeniul geneticii ca domeniu de studiu al eredităţii umane. Termenul de „psihologie genetică” nu include aspectul ereditar al conduitelor ci dimpotrivă aspectul lor evolutiv.

Psihologia genetică reprezentată de A. Gesell în Statele Unite, J. Piaget în Elveţia şi H. Wallon în Franţa include şi epistemologia genetică (N. Sillamy, 1996) al cărui obiect se limitează la geneza categoriilor esenţiale ale gândirii. Psihologia genetică se deosebeşte şi de psihologia adultului prin importanţa crescută pe care o acordă explicaţiei în raport cu simpla descripţie şi prin ipoteza că în psihologie ca şi în biologie, explicaţia este inseparabilă de studiul dezvoltării (P.P. Neveanu, 1978).

Pentru termenul de „psihologia vârstelor”, în dicţionarele de specialitate româneşti sunt oferite traduceri în limba engleză prin „development psychology”, „psychology of life (life – span psychology)”, în limba franceză „psychologie du développement” sau în limba germană „Entwicklung Psychology” (germ. Entwicklung = dezvoltare) (Ursula Şchiopu, 1997). De asemenea, majoritatea definiţiilor oferite pentru psihologia vârstelor conduc la ideea că termenul de „dezvoltare” este termenul central. Termenul de „psihologia dezvoltării” tinde să se substituie termenului de „psihologie genetică” pe de o parte pentru că ambele se ocupă de studiul schimbării, fără a o delimita strict la perioada copilăriei, şi pentru că ambele se referă la schimbări de ansamblu care se produc de-a lungul evoluţiei de la începutul vieţii până la sfârşitul ei. Psihologia dezvoltării (în engl. „Life – span psychology”) a progresat mai mult în ţările anglo-saxone decât în Franţa (Torrette, Guidetti, 2002, p.7) fapt care face să se impună astfel termenul provenit din limba engleză. Psihologia dezvoltării are în vedere studiul evoluţiei, dar şi a involuţiei proceselor sau comportamentelor. Folosirea termenului de „psihologia dezvol-tării”, spun cercetătorii francezi citaţi, aduce o deschidere în plus şi o mai bună clarificare prin evitarea utilizării cuvântului „genetic” care ar restrânge, spun ei, psihologia dezvoltării la procesele evolutive.

Termenul de „dezvoltare” este definit ca ansamblu de transformări care afectează organismele vii sau instituţiile sociale ceea ce implică de asemenea noţiunile de „continuitate”, „finalitate” şi „evoluţie” (Bideaud, Houde, Pedinielli, 2002, p.3). O accepţiune generală a termenului este aceea conform căreia dezvoltarea este un ansamblu de etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o organizaţie socială dintr-un stadiu primitiv către unul mai elaborat şi mai complex, provizoriu sau definitiv. Mecanismele care asigură sau permit trecerea dintr-o etapă în alta se circumscriu dezvoltării.

Dezvoltarea psihică are la bază încorporări şi constituiri de conduite şi atitudini noi ca formare de instrumente de adaptare din ce în ce mai complexe şi ca formare de modalităţi de satisfacere de trebuinţe şi formare de noi trebuinţe şi mijloace de a le satisface. Dezvoltarea implică modificarea echilibrului între asimilarea realităţii şi acomodare la condiţiile subiective şi circumstanţiale concrete ale vieţii (U. Şchiopu, 1997).