Psihologie experimentală

Psihologia experimental este o disciplina fundamental in sistemul stiintelor psihologice – baza obiectiva de

date si argument pentru analiza si interpretarea in plan teoretic atat a diferitelor functii psihice particulare cat si a

psihicului in ansamblu. Datorita dezvoltarii cercetarilor din domeniile specializate asupra factorului uman, se

poate vorbi de existent a doua stiinte de:

Psihologie experimentala generala – se ocupa cu elaborarea principiilor si criteriilor de ordin logic si

operational ale cercetarii psihologice experimentale in general, indiferent de domeniul in care se realizeaza;

Psihologie experimentala particulara – se va dezvolta in interesul diferitelor ramuri aplicative:

psihologia pedagogica si pana la cea clinica sau psihocosmologie chiar.

Ne vom ocupa de psihologia experimentala generala:

Inceputurile ei dateaza de la sfarsitul deceniului 8, al secolului XIX, 1879, se formuleaza problema

inregistrarii obiective a raspunsurilor subiectului uman la actiunea unor stimuli externi: directorul institutului

astronomic din Greenvich isi concedieaza asistentul pe motiv de indolenta sau neglijenta la post; respectivul nota

cu intarziere momentul trecerii unui astru la meridian. Dupa doi ani disputele provocate de eveniment conduc la

ipoteza potrivit careia exista o anumita intarziere a reactiei de raspuns a subiectului uman fata de aparitia

stimulului (vizual in cazul dat). Cand observatorul sesiza se scurgea un timp – perioada de latenta, considerata o

ecuatie personala, in sensul ca fiecare individ se caracterizeaza printro anumita latenta a raspunsului, motor la

actiunea unui stimul extern, - valoarea lui difera de la un individ la altul. Acest fapt constituie punctul de plecare in

fromularea principiului de baza potrivit careia viata psihica a omului poate deveni domeniu sau obiect de studiu cu

conditia sa se gaseasca unele forme de exteriorizare a ei si anumiti indicatori care pot fi masurati. Peste doua

decenii de la momentul Greenvich, in Germania, Weber si Fechner formuleaza in termini mai cuprinzatori,

corelatia logica posibila intre intensitatea stimulilor fizici externi, vizuali, auditivi, etc. si intensitatea senzatiei,

efectuand determinari concrete in laborator, ei ajung sa stabileasca functia matematica intre cei doi parametrii.

Legea psihofizica care da valoarea pragurilor senzoriale absolute si diferentiale. Prima lege arata existent

unui raport invers proportional intre universul de sensibilitate al unui organ de simt si pragul senzorial absolut. La

un prag senzorial ridicat, pentru a determina aparitia unei senzatii trebuie sa administram o intensitate

proportional mai mare decat in cazul unui prag senzorial mai scazut. De aici pragul senzorial absolut minim.

Contitatea minima de excitatie externa necesara pentru a determina aparitia unei senzatii specifice.

Legea pragul senzorial diferential care e definita ca acea catime ce trebuie adaugata la intensitatea

initiala a stimulului specific pentru ca subiectul sa realizeze o deosebire abia constientizabila in intensitaeta

senzatiei. Weber si Fechner considera ca valoarea pragului este o constanta ce caracterizeaza sensibilitatea

diferitelor organe de simt. 1/10 pentru aparatul auditiv, 1/33 pentru tactil, 1/100 pentru aparatul vizual. Aceste

legi psihofizice fac parte si azi din repertoriul psihologiei experimentale, care atesta dependenta caracteristicilor

functiilor si proceselor psihice de insusirile si proprietatile stimulilor externi.

Psihofizica lui Weber si Fechner elaborate (1834 – 1860 ) a constituit un pas inainte spre crearea

conditiilor metodologice necesare in vederea desprinderii psihologiei din filozofie si constituirea ei ca stiinta

independenta. Acest lucru nu se putea produce decat daca se reusea , se se impuna in costiinta lumii stiintifice a

vremii, idea posibilitatii utilizarii metodei experimentale pentru studiul diferentelor functii si procese psihice si

daca utilizarii acestei metode experimentale i se poate asocia operatia masurarii si deci procedele statistice –

matematice. La vremea aceea erau doua conditii pntru o stiinta:

- Sa dovedeasca un obiect de studi specific, neitresectabil cu a altor stiinte,

- Sa dovedeasca faptul ca dispune de o metoda riguros obiectiva de studiu al acestui obiect.

Prima conditie nu era pusa la indoiala (sufletul era o realitate care trebuia cumva sa fie cunoscut, descris si

eventual inteles si explicat); a doua conditie se considera ca nu va fi satisfacuta niciodata de psihologie.

Kant demonstra ca psihologia nu poate deveni niciodata o stiinta pentru ca fenomenele pe care le

cerceteaza ea (fenomene psihice) nu poseda decat o singura dimensiune, cea a duratei, a scurgerii; nu mai poseda

alte insusiri sensibile (nici de volum, olfactive, de gust etc.). ori pentru a construi o stiinta este obigatoriu ca

obiectul ei de studiu sa puna in evidenta existent unor proprietati sensibile care sa poata fi obiectiv inregistrate,

masurate, iar pe baza lor sa devina posibila folosirea matematicii. Dar pe fenomenele psihice cu o singura

dimensiune nu se poate construi o stiinta.

La randul sau A. Compte: in schema de clasificare a stiintelor gaseste de cuviinta sa elimine psihologia si so

treaca la capitolul alte domenii (nestiintifice) ale cunoasterii. Motivul e diferit de cel a lui Kant. El considera ca

metoda introspectiei (singura folosita atunci) nu poate oferii niciodata date obiective, controlabile care sa duca la

formularea unor legi cu caracter general, pentru ca ar insemna sa admitem ca, constiinta noastra poate sa realizeze

o scindare, o dedublare, realizandu-se astfel doua entitati: una care ocupa pozitia observatorului si o adoua care

ocupa rolul observatorului. Dupa el asa ceva nu este posibil; si deci cunoasterea vietii psihice nu poate fi realizata

decat pe calea revelatiei, o autotraire a carei exteriorizare si comunicare pe cale verbala nu are nici o valoare

stintifica. De aceea gasirea unei metode obiective de genul metodei experimentale reprezinta pentru psihologie o

chestiune de viata si de moarte. Ori gasea o metoda si atunci se desprindea de filozofie, ori nu (din antichitate, ea

tinea de filozofie, de aici stim totul despre suflet).

Aceasta formulare clara a introducerii experimentului in studiul vetii psihice este pusa in practica de W.

Wundt (1879) : care infinteaza primul laborator de psihologie experimentala din lume la Leipzig. El concepe

intregul program de cercetari pe baza experimentului, folosind masurarea si cantificarea si legat de acesta ,

procedele statistico – matematice pentru prelucrarea si interpretarea datelor. El, era analist, considera ca

psihologia trebuie construita pe doi versanti: unul sa se sprijine pe experiment si sa cuprinda procesele psihice

primare (perceptii, senzatii, reprezentari) si al doilea sa se sprijine pe analiza culturala comparativa si care

cuprinde procesele psihice superioare, cele reflexive ale gandirii si de creatie care se obiectiveaza in produsele

culturale.

El elaboreaza o psihologie a popoarelor in zece volume consacrata proceselor superioare prin intermediul

produselor culturii (o cale ocolita de cunoastere).

Meritul lui Wundt consta in acela ca semneaza actul de nastere a psihologiei ca stiinta prin introducerea

metodei experimentale. Apar laboratoare, A. Binet, in Franta, Rusia, la noi: 1893 Universitatea Iasi, Bucuresti,

Gavanescu , Zapan, Nestor, Stefanescu Goanga. Dupa desprinderea de filozofie, psihologia progreseaza rapid,

Ebbinghaus cerceteaza memoria (curba uitari); se cerceteaza gandirea, imaginatia, reactiile emotionale si

trasaturile globale de personalitate.

Azi se poate afirma ca nu exista un proces psihic care principial sa nu poata fi studiat experimental,

singurele piedici fiind cele de ordin cultural, moral, prejudecati, etc.

Nu pot supune asa, cum vreau orice experimentului, vin in contradictie cu norme, etc.

Astazi exista o vasta retea de institutii de cercetare psihologica bazate pe cercetari experimentale.