Aprehensiune Vizuală

Rezumat

Pentru a putea fi ințeleasă mai bine percepția, conduita psihologică deosebit de complexă, prin care un individ organizează senzațiile sale și ia cunoștință de real , se va face distincție între aprehensiunea și comprehensiune perceptivă. Experimentul realizat face referire la studiul capacității de aprehensiune vizuală, ce este reprezentată de numarul unităților informaționale percepute în urma unei unice explorări, în condițiile expunerii precis determinate a stimulului. În studiul acesteia variabila experimentală vizuală este reprezentată de natura stimulului care poate fi: general, ce desemnează însușiri, proprietăți sau relații, ca elemente de sine stătătoare, independente de obiectele cărora le revin acestor însușiri; sau concret, ce desemnează obiecte, însușiri sau proprietați caracteristice acestora. Astfel, precum aprehensiunea perceptivă se bazează, în mod esențial, pe procesarea senzorială a informației și include un prim nivel de procesare semantică, se va realiza experimetul pornind de la ipoteza conform căreia capacitatea de aprehensiune vizuală este mai mare pentru stimulii concreți decât pentru cei generali.

Introducere

Percepția este definită ca un „proces psihic senzorial complex”(P. Popescu- Neveanu, 1978, p.523), de prelucrare a informației primite de individ prin intermediul organelor sale de simț: o procesare de senzații. Este în mod evident un proces de cunoaștere, rezultat al prelucrării de către creier, prin sistemele senzoriale, a impulsurilor neurale, conținut al proximalului și totodată urmă esențială a operației de transformare a distalului în proximal.

N. Syllamy scrie despre percepție: „conduita psihologică deosebit de complexă, prin care un individ organizează senzațiile sale și ia cunostinta de real" (Syllamy, N., p. 213). El nu se referă la un comportament conștient, mișcările realizandu-se spontan, automat și nu numai pentru explorare, ci și pentru mânuirea obiectelor, act reglat totdeauna perceptiv. Folosindu-se un aparat extrem de sensibil pentru înregistrarea contracțiilor musculare (miograf), se constată în timpul unei percepții, de pildă a unui fierăstrău, simultan, ușoare contracții musculare similare celor prezente în timpul mânuirii lui, astfel încat mișcările intră chiar în structura percepției, alături de senzații și reprezentări. Dar toate procesele menționate se contopesc extrem de repede, instantaneu, în actul perceptiv.

Cea mai mare parte a informaţiilor noastre despre mediul înconjurător ne este furnizată prin intermediul sistemului vizual. Aproape 50% din suprafaţa neocortexului este implicată în procesarea informaţiei vizuale. Pe de altă parte, analizatorul vizual este şi cel mai bine cunoscut din punct de vedere al procesării informaţiei. Studiile de pionierat ale lui Hubel şi Wiesel (1961), dar şi cele mai recente ale lui Marr (1982) şi Biederman (1990) au marcat paşi importanţi în investigarea mecanismelor de prelucrare a informaţiei vizuale.

Prelucrarea informaţiei vizuale este esenţială adaptării la mediu – ea furnizează de pildă detalii privind forma, mărimea, culorarea , strălucirea, poziţia obiectelor în spaţiu, în urma procesării acestor informaţii realizându-se recunoaşterea obiectelor. Aşadar, realitatea fizică, obiectivă este „recreeată” la nivel perceptiv pentru a ne oferi imaginea unor obiecte coerente şi a unui mediu stabil, predictibil.

Pe baza unor cercetări efectuate mai ales în domeniul percepţiei vizuale şi al pipăitului au fost puse în evidenţă patru operaţii sau, mai exact patru niveluri ale acţiunii perceptive: depistarea, discriminarea, identificarea şi recunoaşterea.

Depistarea, ca fază iniţială a oricărui proces perceptiv, constă în faptul că subiectul este în stare să constate prezenţa sau absenţa stimulului. Discriminarea, adică deosebirea unui anumit obiect de celelalte este operaţia propriu-zisă de formare a imaginii perceptive. O particularitate a acţiunii perceptive este caracterul său desfăşurat, succesiv. Dezvoltarea acţiunii perceptive merge pe linia relevării conţinutului senzorial specific în conformitate cu însuşirile obiectului şi cu sarcina pe care o are de îndeplinit subiectul.

După ce imaginea perceptivă s-a constituit se trece la acţiunea de recunoaştere. Dar, pentru ca recunoaşterea să poata avea loc, este absolut necesar să se realizeze confruntarea (sau comparaţia) şi identificarea. Operaţia de identificare este o verigă intermediară între actul discriminării şi cel al recunoaşterii. Identificarea vizează fie două obiecte percepute simultan, fie un obiect perceput la un moment dat şi imaginea păstrată în memorie. Recunoaşterea presupune în mod necesar identificarea, dar nu se reduce la ea. Operaţia de recunoaştere implică şi categorizarea (denumirea şi includerea obiectului perceput într-o anumită clasă de obiecte, percepute anterior) şi degajarea etalonului corespunzător din memoria de lungă durată.