Uitarea

Asadar: Ce este uitarea? Oricât s-ar parea de ciudat, uitarea este, în anumite limite, un fenomen natural, normal si mai ales relativ necesar. Poporul spune, dealtfel, ca uitarea este "înscrisa în legile omenesti". Asa cum un depozit de materiale s-ar umple, în con¬ditiile supraîncarcarii lui nedând posibilitatea de a se depozita si alte materiale, tot asa si depozitul memo¬riei s-ar putea supraîncarca, n-ar da posibilitatea individului sa pastreze noi si noi cunostinte, ca ur¬mare a experientelor curente si recente de viata. De aceea, uitarea intervine ca o supapa care lasa sa se scurga, sa se elimine ceea ce nu mai corespunde noilor solicitari puse în fata individului. În raport cu memoria care tinde, dupa cum am vazut, spre fixarea si pastrarea informatiilor, uitarea este un fenomen negativ. În schimb în raport cu necesitatile practice, cu solicitarile cotidiene, ea este un fenomen pozitiv si aceasta deoarece uitarea treptata, graduala a anu¬mitor informatii contribuie la echilibrarea sistemului cognitiv al individului, acorda acestuia un caracter suplu, dinamic, pasibil de a se automisca fara a fi stânjenit de ceea ce ar fi "prea mult" si mai ales de "prisos”. Uitarea este cea care acorda memoriei caracterul ei selectiv, caci, datorita ei, noi nu pastram si nu reactualizam absolut totul, ci doar ceea ce trebuie sau ceea ce ne intereseaza. Asadar, caracterul nece¬sar al uitarii decurge din faptul ca ea are importante functii de reglare si autoreglare a sistemului mnezic al individului, în sensul ca da posibilitatea "descar¬carii" si "eliminarii" din acesta a ceea ce este fie inutil, fie balast, pentru a face loc-noului material informational ce trebuie sa fie însusit. Speram ca cititorul a retinut ca doar în anumite conditii uitarea este un fenomen natural si relativ necesar. Când aceste conditii (sau limite) nu sunt respectate, ea devine o piedica în calea adaptarii la solicitarile mediului, o povara pentru memorie care este nevoita sa reia de la început procesele sale. Între memorie si uitare exista deci relatii dinamice, fiecare dintre ele actionând una asupra alteia prin intermediul feed-¬back-ului (a legaturii inverse) si completându-se sau sprijinindu-se, dar si împiedicându-se uneori reciproc.

Care sunt formele uitarii? De obicei, în literatura de specialitate sunt descrise trei forme de uitare. Una dintre ele este uitarea totala, bazata pe stergerea, suprimarea, disparitia integrala a datelor memorate si pastrate, care implica, de regula, imposibilitatea de a reactualiza. Aceasta forma este mai rar întâlnita în cazurile normale Si mai mult în cele patologice. Asa cum nu exista un om care sa memoreze si sa pastreze absolut toate informatiile, tot asa nu exista un om care sa uite absolut tot ceea ce a asimilat cândva, sa nu pastreze deci nimic. În realitate, aceasta forma nu este întâlnita ca atare ci sub o alta înfati¬sare si anume: putem uita totul în legatura cu o anu¬mita întâmplare, cu o anumita persoana sau problema. Ea functioneaza deci nu sub aspect totalitar ci, am zice, fragmentar, insular. Mai raspândita este o alta forma a uitarii si anume aceea care presupune reali¬zarea unor recunoasteri si reproduceri partiale, mai putin adecvate si chiar eronate. Diferenta dintre ma¬terialul memorat si cel reactualizat (ca valoare, ca fidelitate) ne indica tocmai interventia uitarii. În sfârsit, exista si o alta forma de uitare, momentana, care tine doar o anumita perioada de timp (pentru ca apoi sa ne reamintim) care poarta denumirea de reminiscenta. Fiecaruia dintre noi i s-a întâmplat uneori sa uitam ceva exact atunci când ar fi trebuit sa stim, pentru ca dupa o anumita perioada de timp sa ne aducem cu usurinta aminte despre ce anume a fost vorba. Aceasta li se întâmpla mai ales elevilor, care uita tocmai atunci când sunt ascultati, cu o ora mai târziu sau a doua zi aducându-si aminte aproape perfect tot.