Memorie Socială și Uitare

MEMORIE SOCIALA SI UITARE

„ Povestea vietii fiecarei persoane coincide cu autocunoasterea semnificatiilor unor evenimentele ce au ramas ca un tapet ce coloreaza fiecare din aspectele vietii si umple mintea de amintiri infantile ce readuc nostaligia acelor vremuri”.

Septimiu Chelcea

Ma numesc Gherasim Nicoleta si va rog sa-mi acordati un interviu pe tema de cercetare ”Povestea vietii - Memorie sociala si uitare”. Pentru fidelitatea datelor as dori sa înregistrez convorbirea. Va garantez de confidentialitatea informatiilor culese.

Pentru început, va rog sa-mi povestiti despre familiile dumneavoastra de origine.

- INTERVIEVATORUL.: Unde sunteti nascuti si când ati vazut lumina zilei?

- M-am nascut la sat, în com. Braiesti, sat Popeni, de lânga Leorda...si am ramas eu singura acolo si pâna în ziua de astazi...ei, mai vin copii la mine dar care mai sunt pe acasa si cum sunt mai putini mai mult sunt abandonata...Bine mai zici cam „când am vazut lumina zilei” ca eu normal sunt trecuta pe certificat si pe toate celelate pe data de 1 ianuarie 1933 însa mai stiam de la mama ca asa am fost trecuta atunci... dar ea zice ca m-a nascut înainte de Anul nou...cum era atunci, mai greu ajungea cineva sa treaca noii nascuti..daca era iarna greu se ajungea cu câteva zile mai târziu.

- I: Din copilaria dumnevoastra ce mai tineti minte?

- Pai, am locuit într-o casa taraneasca, cu doua camere si o viranda, iar în paravan tinea toate câte mai putea... pe acelasi loc unde apoi am ridicat casa si eu cu sotul meu, fiind cea mai mica copii, am fost 5 copii la parinti trei fete si doi baieti...Fratele cel mai mare, Ananie era cel care avea adesea grija de noi, apoi era Emilia, Adela si Constantin cel mai mic si cel mai rau dintre toti. Noi nu aveam jucarii ca acum , era greu... ne jucam cu cioburi de sticla, cu pietre si cu radacini de copaci pe care le ascundeam în pamânt sau le puneam într-un loc sa le avem si altadata...Copiii de acum au toate cele si tot nu sunt multumiti...Noi aveam tata vitreg care daca ne prindea ca ne jucam mancam bataie si ne închidea în pivnita. Tatal nostru s-a dus devreme iar mama ca femeie singura nu putea si am avut un tata vitreg care ne-a pus sa înghitim tot amarul zilelor noastre...

- I: Ce va aduceti aminte de tatal adevarat, de mama...cum erau ei?

- Tatal meu era un calm si bun, din câte îl tin minte ca eram mica când el a murit, însa mama avea o putere de barbat..nici nu stiu ce i-a trebuit ei barbatul ala dupa ce a murit tata.. .asta care si l-a luat nu facea nimic decât sa bata popicele cum era pe atunci si sa bea banii..si apoi era vai de noi...pe mama nu o batea însa noi eram cei mai chinuiti ....si mai târziu l-a avut pe fratele meu, Costache care seamana leit cu el, bea si nu îsi mai stie de capatâiul lui. Mama muncea pentru noi si toate cele câte a facut pentru ca noua sa ne fie mai bine...Când era vremea grea, si au venit rusii de i-o fugarit pe nemti mama de acu era singura...si a trebuit sa îndure multe. Atunci rusii ne-au luat un vital pe care îl aveam, si câte cele pe care le mai aveam pe lânga casa.

- I: Ce puteti sa- mi spuneti despre mâncare sau despre cum va descurcati apoi cu mâncarea?

- Era foarte greu, nu ca acuma...Nu era ce mânca, noi mai aveam dar erau oameni prin sat care erau ramas fara o nicio faramitura de ceva sa dea la copii...Azi copiii fac nazuri, ba ca nu le place ceea ba cealalta, noi ce aveam mâncam fara sa o mai nacajam pe mama, ca si asa ea avea destule pe capul ei...Daca vroiai sa muncesti avea ce mânca...ca si acuma cine vrea sa munceasca are de toate... Noi mergeam cu mama si muncea de mici si chiar daca eram greu nu ne lipsea nimic...Un tata bun ne lipsea ...Cu greu am trecut peste toate cele...Ananie, fratele meu cel mai mare era cel care decidea cu mama ce e bine sau rau pentru noi...Când a fost seceta a dat mama pamânt sa poate sa merga în Oltenia sa aduca mâncare pentru noi, desi era femeie mai mult singura s-a descurcat.