Logopedie

Logopedia - ştiinţă interdisciplinară

- disciplină teoretică izvorâtă din necesitatea de a elucida complexele probleme ale limbajului, ce are rol deosebit de important în viaţa psihică şi în structurarea personalităţii fiecărui individ, iar pe de altă parte,

pronunţat caracter practic rezultat din necesităţile imediate ale comunicării interumane, al necesităţii de educare a limbajului, al înţelegerii şi al stabilirii relaţiilor specific umane.

Logopedia studiază tulburările de limbaj prin prisma ansamblului mijloacelor sale speciale psihopedagogice de a le preveni şi corecta.

mulţi specialişti afirmă relaţiile logopediei cu alte ştiinţe,

necesitatea acţiunii în echipă

evidenţiază problematica specifică fiecărui domeniu,

avantajele colaborării atât pe plan teoretic cât şi practic.

Deci, limbajul nu poate şi nu trebuie privit izolat, ci în strânsă corelaţie cu ansamblul manifestărilor psihice, integrat în fenomenele psiho-comportamentale pe care le influenţează şi este influenţat de acestea.

Istoric

„ logos ” care înseamnă cuvânt

„ paidea ” care înseamnă educaţie.

Logopedia se ocupă de educaţia vorbirii, iar în sens mai larg de studierea şi dezvoltarea limbajului, de prevenirea şi corectarea tulburărilor de limbaj.

Socrate (436-388 î.e.n.).

Grecii antici aveau un cult deosebit pentru vorbire şi oratorie.

Operele lui Plutarh, Herodot, Heraclit, Platon, Aristotel, Hipocrat

Istoric

Romanii, prin glasul lui Cicero lucrarea “De oratore” scrie :

“dacă nu depinde de noi să avem un glas frumos, de noi depinde să-l cultivăm şi să-l fortificăm, să studiem toate treptele de la sunetele grave până la cele mai înalte”.

În evul mediu, Avicenna în “Canonul medicinii”

o serie de exerciţii utilizate în scopul reglării respiraţiei şi vocii

ce dau rezultate bune în corectarea bâlbâielii chiar şi în zilele noastre.

Secolul al XIX-lea

cercetările lui

Broca (1861) în domeniul afaziei motorii

Werniche (1871) pentru afazia senzorială,

Netkaciov în tratamentul psihologic al bâlbâielii.

România o cronică din 1835 vorbeşte de vindecarea gângăviei.

Practica logopedică s-a legalizat în 1949 şi s-a dezvoltat din 1957 când se înfiinţează primele cabinete logopedice în policlinici, iar apoi în cadrul şcolilor.

Se poate spune că logopedia s-a constituit ca ştiinţă în prima decadă a secolului XX, datorită necesităţilor practice şi teoretice de a sintetiza cunoştinţele despre limbaj şi de a găsi procedee specifice educării limbajului tulburat.

Herman Gutzman (1865-1922) care şi-a însuşit multe din metodele corectării vorbirii de la tatăl său Albert Gutzman, fost director la Institutul de surdo-muţi din Berlin.

H.Gutzman a ţinut pentru prima dată un curs despre tulburările de limbaj în învăţământul superior.

Concepţia medicală a timpului nu acorda importanţa cuvenită tulburărilor de limbaj, corectarea acestora fiind făcută de medici şi surori cu mijloace psihopedagogice pentru care nu aveau pregătirea necesară.

1942, Viena, I Congres al Societăţii internaţionale de logopedie şi foniatrie, Emil Froschels , problema apartenenţei şi structurii logopediei ca ştiinţă.

conţinutul logopediei de cel al foniatriei prin precizarea domeniului de acţiune al fiecărei ştiinţe :

Foniatria se ocupă de întreţinerea organelor fonatoare şi de patologia vocii.

Logopedia de prevenirea, corectarea, studierea tulburărilor de limbaj şi de realizarea procesului de înţelegere şi transmisie corectă a informaţiilor.

termeni azi în logopedie (dislexie, disgrafie, rinolalie etc.) sunt de provenienţă medicală.

Natura ştiinţei logopedice de a investiga limbajul şi de a corecta tulburările de limbaj, metodele şi procedeele utilizate au un pronunţat caracter psiho-pedagogic şi, prin aceasta,, se delimitează locul logopediei în cadrul ştiinţelor psiho-pedagogice şi, în primul rând, ca ramură a psihopedagogiei speciale.

Logopedia contemporană îşi defineşte azi menirea fără a se limita la corectarea tulburărilor de limbaj, prevenirea şi studierea lor; ea are în vedere educarea şi restabilirea echilibrului psiho-fizic şi dezvoltarea unei personalităţi normale, integre.