Extras din curs
Conceptul de creatie
Cuvântul „creatie” desemneazã actiunea prin care ia fiintã un lucru prin combinarea
elementelor disparate din univers. În sens crestin, prin creatie se întelege aducerea la
existentã, de cãtre Dumnezeu, a ceva ce e ra inexistent. În limbaj teologic, notiunea de
„creatie” desemneazã tot ceea ce existã, în afarã de Dumnezeu: „lumea printr -Însul s-a
fãcut...” (Ioan, 1,10).
Teorii cu privire la creatie în principalele sisteme religioase si filosofice
Religiile lumii vechi si sistemele filosofice de odinioarã sau mai noi, sustin unel
concepte cu privire la actul creatiei.
Panteismul sustine cã Dumnezeu si lumea formeazã o singurã realitate, lumea fiind o
emanatie din Dumnezeu
Reprezentanti: sistemele religioase din India , filosofii neoplatonici, filosofii Giordano
Bruno, Spinoza, Hegel.
Dualismul sustine cã existã douã principii care stau la baza existentei: unul de naturã
spiritualã si altul de naturã materialã. Ambele sunt existente din vesnicie iar Dumnezeu apare
ca unul dintre principii.
Reprezentanti: religiile medo-persanã, Platon, gnosticii si maniheii.
Materialismul sustine cã lumea este prin natura ei materialã. Materia este necreatã si
vesnicã iar fenomenele care se desfãsoarã în univers sunt reglementate de legi inerente
materiei, eterne si neschimbabile.
Reprezentanti: filosofii antici Democrit si Euclit, Marx, Abacnomo.
Dumnezeu Creatorul, din perspectiva religiei crestine
Dumnezeu este comuniune, ceea ce demonstreazã cã Dumnezeu este viatã. Din punct de
vedere intern, Dumnezeu este perfect pentru cã în fiinta divinã nu existã contradictii si nici
nevoie de altceva din afarã.
Actul creator este revãrsarea lui Dumnezeu în afarã. Aceastã dãruire este expresia
bunãtãtii divine.
Bunãtatea este atributul fiintei dumnezeiesti care relevã tendinta acesteia de a se revãrsa
în afarã, spre altul. Ea se cere dãruitã unei alte persoane capabile sã o înteleagã si sã rãspundã
cu dragoste acestei bunãtãti. Pentru ca aceastã fiintã sã se poatã împãrtãsi de bunãtatea divinã,
trebuie sã existe si sã aibã capacitatea de a se bucura de binele revãrsat asupra ei.
Actiunea personalã a Sfintei Treimi în creatie
Dumnezeu este Unul în fiintã si întreit în persoanã. Creatia este expresia bunãtãtii lui
Dumnezeu, manifestatã sub forma lu crãrilor externe în care sunt implicate toate persoanele
treimice.
Tatãl-Creatorul este cel cãruia i se atribuie în mod special plãsmuirea lumii sub forma
planului creatiei.
Fiul este Creatorul în sensul cã „ prin El toate s-au fãcut si fãrã El nimic nu s -a fãcut din
ceea ce s-a fãcut” (Ioan, 1,3).
Sfântul Duh este Creatorul în sensul cã El a purtat de grijã procesului Creatiei ( Facerea,
1,2).
Participarea tuturor celor trei Persoane la creatie este doveditã de actul zidirii omului:
„Sã facem om, dupã chipul si asemãnarea Noastrã” (Facerea, 1,26).
Sfintii Pãrinti aratã cã Dumnezeu Tatãl este Creatorul lumii, Cel care a adus la existentã
totul prin Fiul, în Duhul Sfânt (Sfântul Maxim Mãrturisitorul). De aceea, ori de câte ori se fac
referiri la crearea lumii, se aratã cã Dumnezeu este creatorul întregii realitãti, fãrã a se preciza
o persoanã din Sfânta Treime cãreia sã i se atribuie creatia.
Dogma despre creatie
Dogma despre creatie are un caracter general , dar în cadrul ei sunt cuprinse si dogme
speciale.
Dogma generalã a Bisericii despre creatie este cuprinsã în articolul I al Simbolului de
credintã. Ea exprimã învãtãtura despre puterea creatoare a lui Dumnezeu
Dogmele speciale se referã la caracteristicile creatiei: caracterul temporal al lumii,
specificul ordonat al creatiei, gradualitatea procesului creatiei, caracterul lumii de a fi
produsul întelepciunii divine, caracterul lumii de a fi opera lui Dumnezeu în Treime,
caracterul lumii de a exprima ordinea specificã lui Dumnezeu
Învãtãtura crestinã despre creatie este o dogmã purã si cuprinde douã aspecte:
1. Dumnezeu a adus din nefiintã la existentã lumea.
2. În actul creatiei Dumnezeu desfãsoarã o activitate specialã.
Semnificatia termenului „lume” în Sfânta Scripturã
Cuvântul lume se referã la realitate a materialã iar în sens special la realitatea spiritualã.
„La început a fãcut Dumnezeu cerurile si pãmântul” (Facerea, 1,1). Cuvântul „cer” indicã
lumea spiritualã, iar cuvântul „pãmânt” indicã lumea materialã: „Mergeti în toatã lumea si
vestiti Evanghelia la toatã fãptura” (Marcu, 16,15). Aici cuvântul „lume” vizeazã zonele
geografice ale pãmântului; sau: „ Asa a iubit Dumnezeu lumea, înc ât pe unicul sãu Fiu l-a
dat...” (I Ioan, 4,33). Termenul „lume” se referã la marea familie a umanitãtii.
„Eu am biruit lumea” (Ioan, 16,33). Notiunea de lume are aici sensul de comunitate a
oamenilor pãcãtosi.
Totusi dogma despre creatie urmãreste sã precizeze existenta celor douã lumi, spiritualã
si materialã.
LUMEA SPIRITUALÃ
Lumea spiritualã sau nevãzutã este lumea în gerilor (de la grecescul angelos = sol,
vestitor).
Îngerii sunt fiinte spirituale, personale, mãrginite, create de cãtre Dumnezeu pentru a -I
fi duhuri slujitoare. Sfânta Scripturã aratã cã duhurile netrupesti au fost create într -o anumitã
ordine (Coloseni, 1, 16).
Gânditorii gnostici sustineau cã îngerii sunt emanatii din Dumnezeu sau cã sunt creati
de cãtre Dumnezeu din materia cosmicã.
Biserica a învãtat totdeauna cã îngerii, asemenea întregii creaturi, au fost fãcuti din
nimic. Pãrintii Bisericii întemeiazã aceastã afirmatie pe referatul biblic despre creatie, unde se
aratã cã: „La început Dumnezeu a fãcut cerul si pãmântul” ( Facerea 1, 1). Dupã pãrerea
dascãlilor Bisericii, cuvântul ,,cer” indicã lumea nevãzutã, spirit ualã (Sfântul Vasile cel
Mare).În Sfânta Scripturã nu se precizeazã momentul când au fost creati îngerii. Sfântul Vasile
cel Mare si Dionisie Areopagitul apreciazã cã aparitia îngerilor precede orice moment
temporal, fiind creati mai presus de timp, anterior lumii vãzute. În sprijinul su pozitiei lor,
clasicii crestini pleacã de la observatiile cuprinse în cartea Iov: „Când stelele diminetii cântau
laolaltã, toti îngerii lui Dumnezeu Mã sãrbãtoreau” (Iov , 38, 7).
Preview document
Conținut arhivă zip
- Cosmogonia.pdf