Comunicarea în organizații. abordarea dramaturgică - cercetări și aplicații

Introducere

Comportamentul nonverbal constituie o modalitate prin care sinele se oferă sau se transmite celorlalţi. Modelul dramaturgic de analiză a comportamentului nonverbal în organizaţii evidenţiază faptul că miza acestor comportamente este totdeauna socială, constând în relevarea unui anumit tip de sine pe care angajaţii doresc să-l scoată în evidenţă sau poate reprezenta eşecurile pe care acestia le au în prezentarea sinelui. Altfel spus, comportamentele nonverbale te pot ajuta să pari ceea ce vrei să fii în ochii celorlalţi, însa tot ele te pot deconspira, te pot trada în momentele în care vrei să pari ceea ce nu eşti. Cu ajutorul comportamentelor nonverbale se pot transmite implicit sau explicit anumite semnificaţii. Analiza dramaturgică a comportamentelor nonverbale dă seamă de modul în care comportamentele nonverbale contribuie la construirea ordinii sociale cotidiene din cadrul organizaţiilor. Este clar că există şi determinări biologice sau determinări socio-culturale şi istorice ale comportamentelor nonverbale, însa materialul de faţă interesează doar comportamentele nonverbale angajate în interacţiunile cotidiene directe din cadrul organizaţiilor, interacţiuni care intră în sfera “socialului imediat”.

Analiza dramaturgică a comportamentului nonverbal vizează modul în care aceste comportamente sunt generate, cu sau fără intenţie, în situaţii obişnuite de viaţă, permiţând individului să se prezinte pe sine în ochii celorlalţi, pe de o parte, iar pe de altă parte, permitând individului să gestioneze impresiile pe care le lasă celorlalţi contribuind astfel la o definire favorabilă sieşi a situaţiei sociale de interacţiune de la locul de muncă. Materialul contstă într-o analiză a comportamentului nonverbal utilizând conceptele dramaturgiei sociale, centrat mai ales pe analiza performărilor în cadrul realaţiilor sociale derulate în cadrul organizaţiilor, realizată în cadul oficial delimitat de conceptul goffmanian de “regiune comportamentală din faţă”. Pentru argumentare am folosit atât date de observaţie căt şi rezultate ale unor cercetări în domeniu comportamentului nonverbal. Cursul cuprinde analize ale comunicării nonverbale în organizaţii, cu accent pe managementul impresiei in organizaţii, analize privind rolul comunicării

nonverbale în evaluarea personalului şi analize privind rolul vestimentaţiei în comunicarea organizaţională.

Pentru aprofundarea aspectelor legate de comunicarea nonverbală recomandăm lucrările Comunicarea nonverbală în spatiul public (S. Chelcea coord., 2004), Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura (S. Chelcea, L. Ivan şi A. Chelcea, 2005) şi Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acţiunile lor (P. Collett, 2003/2005).

Modelul dramaturgic: scurtă prezentare

Pentru a face o scurtă prezentare a modelului dramaturgic din sociologie, voi apela în primul rând la una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sociologului american Erving Goffman, Presentation of Self in Everyday Life (1959), tradusă în limba română sub titlul Viaţa cotidiană ca spectacol (2003). Modelul dramaturgic, iniţiat în stiintele sociale de autorul american porneşte de la metafora “vieţii ca teatru” şi are în vedere în special modul în care se construieşte socialul la nivelul interacţiunilor directe, interacţiuni care au ca principală normă de regularizare, principiul prezentării sinelui. Acest model sociologic are o mare putere explicativă mai ales pentru interacţiunile directe ale indivizilor din viaţa de zi cu zi, interacţiuni derulate în contexte sociale precise. De altfel, însuşi autorul mărturiseşte în întroducerea lucrării menţionate că analiza sa se pretează în special acelor cadre sociale bine delimitate, “acelui tip de viaţă socială organizat în interiorul limitelor fizice ale unei clădiri sau uzine” (E. Goffman, 1959/2003, 27).

În contextele sociale directe în care indivizii se află unii în prezenţa altora, intră în mod aproape automat în funcţiune nevoia individului de a se informa în legătură cu ceilalţi.

Când un individ se află în prezenţa altora, aceştia încearcă în general să obţină informaţii despre el sau să scoată la lumină informaţii pe care acestia deja le deţin. Interesul lor va viza statutul său socio-economic general, viziunea sa despre sine, atitudinea pe care o are faţă de ei, competenţa sa, dacă e de încredere etc. Deşi o parte dintre aceste informaţii sunt dorite aproape ca un scop în sine, există de obicei şi motive practice pentru obţinerea lor. Informaţiile despre un individ ajută la definirea unei situaţii, dau posibilitatea celorlalţi să ştie de la bun început ce aşteaptă individul de la ei şi ce pot aştepta la rândul lor de la el. Înarmaţi cu aceste informaţii, ceilalţi vor şti cum să acţioneze pentru a provoca răspunsul pe care îl doresc de la el.

Erving Goffman, Viaţa cotidiană ca spectacol, Bucureşti,

Editura Comunicare.ro, 1959/2003 (pp. 29)

Aceste motive practice ţin şi de nevoia individului de a acţiona în contexte sociale previzibile. Astfel, actorii-observatori se informează unii despre ceilalţi având la dispoziţie în principal două mari tipuri de surse de informare. Este vorba de sursele pe care convenţional le putem numi, surse oficiale şi care cuprind mai ales informaţiile oferite pe cale verbală de către indivizi, şi surse pe care tot convenţional le putem numi surse neoficiale şi care cuprind mai ales informaţii pe care individul le poate transmite mai mult sau mai puţin voluntar, cu ajutorul unor mijloace pe care Erving Goffman le numeste “vehicule purtatoare de semne” (sign vehicles). În termenii autorului, expresivitatea individului şi capacitatea lui de a oferi impresii implică două tipuri de mecanisme fundamentale: 1) ceea ce dă individul în termeni de expresivitate şi, 2) ceea transmite individul în termeni de expresivitate.

Sociologul american consideră că indivizii aflaţi unii în prezenţa celorlalţi vor realiza un schimb de informaţii care le va permite definirea situaţiei în care interactionează. Astfel, în interacţiunile cotidiene, “informaţiile despre un individ ajută la definirea unei situaţii, dau posibilitatea celorlalţi să ştie de la bun început ce aşteaptă individul de la ei şi ce pot aştepta la rîndul lor de la el” (E. Goffman, 1959/2003, 29). Este vorba de o informare reciprocă ce se realizează cu ajutorul “vehiculelor purtatoare de semne”(sign vehicles), în condiţii de interacţiune diferite. În situaţiile în care indivizii nu-i cunosc pe ceilalţi cu care interacţionează, ei îşi formează impresia despre ceilalţi utilizând o serie de informaţii oferite de înfăţişarea acestora, de ceea ce spun, de stereotipurile prin intermediul cărora observatorul îi percepe pe ceilalţi sau de documentele pe care aceştia le au la îndemână şi care pot spune ceva despre ceilalţi. În alte situaţii, când cineva deţine deja unele informaţii despre actorii sociali cu care se află în interacţiune, el îşi formează impresii pe baza acestor informaţii, persistenţa şi generalitatea unor trăsături fiind criterii importante de analiză şi interpretare a comportamentului celorlalti. Însă, aşa cum subliniază E. Goffman (1959/2003, 30), cele mai multe informaţii despre ceilalţi se află, totuşi, în afara interacţiunilor directe, iar cunoşterea indivizilor realizată pe baza “vehiculelor purtatoare de semne” nu este una certă, multe dintre informatiile relevante despre indivizi rămânâd ascunse: “atitudinele reale sau adevărate, credinţele şi emoţiile individului pot fi detectate numai indirect, prin mărturisirile sale sau prin ceea ce pare a fi comportament expresiv involuntar”. În cazul interactiunilor directe, singura soluţie pentru definirea situaţiei de interacţiune rămâne schimbul de impresii, proces ce implică două tipuri de actori sociali, cei care voluntar sau involuntar încearcă să impresioneze şi cei care se lasă impresionati, schimbul de impresii realizându