Metoda Observației Sociologice

Observaţia stă la baza oricărui proces de cunoaştere şi deci a oricărei cercetări ştiinţifice. Nu este, desigur, vorba de observaţia cotidiană, contingentă şi spontană. Toţi oamenii „observă” zilnic, în toate împrejurările (pe stradă, în tramvai, în birou, în atelier ş.a.m.d.). o astfel de observaţie este naivă, în opoziţie cu cea ştiinţifică. Ceea ce deosebeşte observaţia ştiinţifică de cea naivă, sunt următoarele caracteristici:

• este ghidată de o ipoteză;

• este intenţională, adică este subordonată unui scop precis şi explicit de cercetare;

• este sistematic planificată, adică nu are loc întâmplător;

• este selectivă, adică orientată spre anumite obiecte, concentrată pe anumite aspecte ori pe un anumit număr de însuşiri;

• este în mod sistematic înregistrată şi pusă în legătură cu propoziţii mai generale (astfel, observaţia devine o simplă adunare de date mai mult sau mai puţin interesante, care însă nu spun nimic);

• este supusă verificării şi controlului în ceea ce priveşte: validitatea; fidelitatea; precizia.

Am putea adăuga faptul că observaţia naivă poate furniza doar anumite percepţii, impresii, şi date lipsite de semnificaţie, în timp ce observaţia ştiinţifică produce cunoştinţe. Metoda observaţiei este cea mai veche metodă şi prezintă pentru sociologie – ca şi pentru celelalte ştiinţe – o metodă de bază. Deşi foarte veche, observaţia nu este deloc o metodă învechită, ci – aşa cum au demonstrat cercetări recente – ea îşi păstrează intactă valabilitatea, mai mult chiar, ea dovedeşte acuitatea observaţiei ştiinţifice, sociologul Robert K. Merton a pus-o în legătură directă cu noi funcţii de cunoaştere, proprii acestei metode, prin care un loc privilegiat îl ocupă serendipitatea. Fenomenul denumit de Robert K. Merton serendipitate constă în relevarea unor fapte neaşteptate, aberante şi capitale, care contravin ipotezei iniţiale, dar care au rolul să reorienteze cercetarea către noi ipoteze, ceea ce poate conduce în final la îmbogăţirea cunoaşterii.

Metoda observaţiei în general este definită adesea ca o contemplare sau constatare a faptelor, fără ca cercetătorul să modifice condiţiile desfăşurării acestora. În actualul stadiu de dezvoltare a ştiinţei, observaţia se prezintă, în urma continuei perfecţionări, ca o metodă care nu presupune neapărat pasivitate din partea cercetătorului. În sociologie, vrând-nevrând, cercetătorul, atunci când foloseşte metoda observaţiei, se inserează în sistemul social studiat şi cel mai adesea este implicat în forme şi grade diferite în acesta. Implicaţia poate fi sesizată cel mai bine în cazul aşa-numitei observaţii participante.

Metoda observaţiei sociologice este acel demers ştiinţific caracterizat prin relevarea empirică a realităţii, observatorul adoptând o atitudine fie de spectator, fie de participant, fie de experimentator. De fapt, cele trei atitudini posibile în procesul de observaţie sugerează trei tipuri de observaţie fundamentale.

1. După criteriul „mediul înconjurător” observaţia poate fi de laborator (când subiecţii sunt observaţi în condiţii artificiale) sau de teren (când subiecţii sunt observaţi în mediul lor obişnuit).

2. După gradul de structurare, se distinge:

a). Observaţia structurată, care cuprinde cele mai formalizate tipuri de observaţie caracterizate prin: existenţa unui plan de observaţie bine structurat, care lasă observatorului o libertate de iniţiativă şi de decizie foarte redusă; presupune existenţa unor ipoteze precise şi explicit formulate; se realizează, de obicei, „ruptura verbală” între cele două sisteme implicate în procesul observaţiei (sistemul-observator şi sistemul obiectiv); comportamentul observatorului este mai mult receptiv.

b). Observaţia non-structurată asigură observatorului o mai mare libertate de a decide în cadrul general al cercetării. Dar şi acest tip de observaţie presupune un protocol de observaţie, ceea ce înseamnă un anumit grad de structurare şi implicit de control asupra comportamentului cercetătorului.

3. Dacă folosim drept criteriu gradul de libertate lăsat observatorului, vom deosebi:

a). Observaţia liberă, care asigură o relativă libertate în ceea ce priveşte luarea de decizii, dar în limite permise de planul general al cercetării;

b). Observaţia controlată, care impune o disciplină mai rigidă observatorului.

4. După poziţia cercetătorului faţă de sistemul studiat, există două tipuri: