Construcție identitară europeană

Memorii etnice şi fluxuri politice în formarea identităţilor geopolitice europene – Kulturnations şi Staatnations

Procesul european este o chestiune de putere şi de cultură. Cine are puterea să transfere altora propria paradigmă cultural-identitară îşi măreşte puterea necesară spre consolidarea securităţii proprii. Din această perspectivă, aquis-ul comunitar este, în fapt, un aquis identitar.

Unitate sau diversitate în Uniunea Europeană? Firesc, primul răspuns care ne vine în minte este „Unitate prin diversitate!”. Teoretic.

Practic, în noul context al Uniunii Europene revine în prim-planul discuţiei propria identitate. Cine vom fi? Istoria ne dă lecţii – şi nu puţine – despre situaţii în care contactele „supra-naţionale” au dus la schimbări şi dizolvări etnice. Ce ne face să credem că acum va fi altfel?

În 1992, la recensământul din România au fost înregistrate 25 de etnii. În 2002, regăsim numai 20. Mai mult decât atât, în ţara noastră, în etnia română sunt incluşi şi aromânii şi macedoromânii, în ciuda eforturilor organizaţiilor nonguvernamentale aromâneşti de a atrage atenţia Consiliului Europei asupra necesităţii salvării de la dispariţie a limbii şi culturii aromâne ce au dăinuit vreme de 2000 ani în munţii Balcani.

Despre etnicitate, rasă şi naţionalitate s-a scris şi continuă să se scrie foarte mult, plecând de la speech-urile psihosociologice cu impact individual şi de grup şi până la cele macrosociale şi în care termeni precum globalizarea şi mondializarea înlocuiesc discursurile aşezate şi cuminţi despre naţii şi etnii – în buna tradiţie monografică a Şcolii Bucureştene Interbelice. Deşi măsura suprapunerii celor trei concepte este, aparent, un fenomen general şi bine-cunoscut (Fenton, 2003), problematica terminologiei folosite şi a diferitelor modalităţi de abordare a enumerărilor etnice în recensămintele din întreaga lume este foarte puţin explorată, fapt care, în opinia nostră, ridică serioase semne de întrebare cu privire la cât de relevante sunt comparaţiile internaţionale fundamentate pe datele recensămintelor naţionale? Enumerările etnice oficiale trebuie tratate ca măsurători ştiinţifice a unor fapte obiective sau ca forme de identitate etnică social-dezirabilă?

Deşi larg răspândită, enumerarea etnică nu este un dat universal pentru recensămintele naţionale care includ modele diferite de întrebări referitoare la etnicitate. Jumătate dintre acestea folosesc termenul de etnicitate; restul de recensăminte au înlocuit termenul cu naţionalitate, status indigen, rasă. Fiecare dintre aceşti termeni tinde să fie asociat cu un format – tip de răspuns: întrebările despre statusul indigen tind să moştenească modelul Close-ended approach (checkboxes şi code lists); cel mai probabil, întrebările despre naţionalitate permit răspunsuri Open-ended (respondentul completează spaţiile goale). În recensămintele naţionale întâlnim, de asemenea, posibilitatea ca respondentul să se identifice cu mai mult de un grup de apartenenţă (multiple – group reporting).

Pentru facilitarea înţelesului demersului nostru teoretic şi practic – aplicativ, ne simţim obligaţi să facem câteva precizări pe care le grupăm în categoria link-urilor conceptuale.

1. Link-uri conceptuale: etnicitate şi naţiune

Este etnicitatea, aşa cum afirma Ronald Cohen (1978, 379) „un vin vechi, de cultură, în sticle noi?” O trecere în revistă a cărţilor şi monografiilor din ultimii treizeci de ani indică o acceptare şi aplicare constant accelerată a termenilor etnicitate şi etnic pentru a se referi la ceea ce, până în anii ’70, era încadrat în cultură, cultural sau tribal. Practic, astăzi, relaţiile şi evenimentele sociale sunt descrise şi analizate în relaţie cu etnicul: grupuri entice, identitate etnică, graniţe etnice, conflict etnic, cooperare sau competiţie etnică, politică etnică, stratificare etnică, integrare etnică, conştiinţă etnică şi aşa mai departe.

Fenomen subsumat studiului general de autoclasificare a indivizilor sau clasificării făcute de alţii, etnicitatea poate fi văzută fie ca un fenomen social universal, fie ca un construct social modern a cărui conceptualizare se face în mai multe direcţii de cercetare. Astfel, Ebstein conceptualizează etnicitatea ca aspect al identităţii personale. Pentru Marx, etnicitatea este un produs al colonialismului şi capitalismului. O definiţie concisă a etnicităţii o reprezintă ca pe un ansamblu de caracteristici particulare ale unei unităţi etnice raportate la spaţiu, timp şi structura ei social istorică.

Conceptul de „etnicitate ” are, pentru unii, o calitate „primordială”. Există în natură, în afara timpului. Este unul dintre „darurile” existenţei umane. Pe de altă parte, etnicitatea este văzută ca „situaţională”, Aparţinând unui grup, etnia este o problemă de atitudini, percepţii şi sentimente, care sunt, de obicei, de scurtă durată şi nestatornice, variind în funcţie de situaţia particulară a subiectului . După cum situaţia individuală se schimbă, la fel se schimbă şi identificarea individului cu un anume grup. Asta face posibil ca etnicitatea să fie utilizată „instrumental” de către mai mulţi indivizi sau de interese colective - mai ales în competiţia elitelor, care au nevoie să mobilizeze credinţe etnice şi religioase pentru a-şi atinge obiectivele în lupta pentru putere. În această luptă, etnicitatea devine o unealtă folositoare (Smith, 1991, 20).

Între aceste două extreme se situează căile de mijloc ce accentuează atributele istorice şi cultural-simbolice ale identităţii etnice. Un grup etnic este „un tip de colectivitate culturală, una care accentuează rolul miturilor, al amintirilor istorice şi planurilor viitoare, şi care este recunoscut prin una sau mai multe diferenţe, cum ar fi religia, obiceiurile, limba sau instituţiile” (ibid.) Fiecare grup etnic, astfel constituit, este produsul unor forţe istorice specifice şi subiect al schimbării istorice şi al dizolvării.

Citându-l pe Horowitz (1985), Smith enumeră cinci atribute principale ale comunităţii etnice: 1. un nume propriu colectiv; 2. un mit despre strămoşii comuni; 3. unul sau mai multe elemente diferite ale culturii comune; 4. o asociaţie cu un “loc natal” propriu; 5. un înţeles al solidarităţii, pentru importante sectoare ale populaţiei (1991, 21). Cu cât o populaţie dată are sau împărtăşeşte aceste atribute (şi cu cât sunt mai multe atribute pe care ei le au sau le împărtăşesc), cu atât mai mult se aproximează tipul ideal al unei comunităţi sau etnii. Unde apar aceste elemente suntem, cu siguranţă, în prezenţa unei comunităţi cu o cultură istorică, cu un simţ al identităţii comune.

Dacă privim lista de mai sus, a atributelor etnice, vom observa că dezvăluie nu numai conţinutul cultural şi istoric, dar şi (exceptând numărul 4) componentele sale subiective. Mai important este mitul strămoşilor comuni : există o origine fictivă şi un trecut presupus, ceea ce contează pentru sensul identificării etnice.

Cum se formează o etnie? Unde astfel de procese sunt vizibile şi consemnate istoric, Horowitz propune câteva variante de răspuns ce fac referire la diferite modele de formaţiuni etnice (1985, pp.64-74).

Empiric, acestea sunt de două feluri:

- formaţiuni fuzionare (prin amalgamare, precum în cazul oraşelor – state sau prin asimilare) şi

- formaţiuni divizibile (etnia poate fi subdivizată prin scindare, precum în cazul schismei sectelor, sau prin ceea ce Horowitz numeşte „proliferare”, când o parte a comunităţii etnice pleacă pentru a forma un nou grup, ca în cazul Bangladesh-ului).

Frecvenţa unor astfel de procese sugerează natura schimbătoare a limitelor etnice şi maleabilitatea identităţii etnice a membrilor săi.

De asemenea, relevă natura „concentrică” a etniei şi afiliaţia, în general, cultural-colectivă (Smith, 1991, 24). Astfel, indivizii pot simţi loialitate nu numai pentru familiile lor, satele, oraşele, regiunile lor şi pentru comunităţile religioase, dar şi pentru identificările de clasă şi de gen. Simultan, dar la diferite nivele de identificare, indivizii pot simţi supunere faţă de diferite comunităţi etnice . Acesta este şi argumentul nostru pentru susţinerea identităţilor etnice multiple.

Louis Wirth (1961, pp.301-305) a teoretizat faptul că etnicitatea are ca fundament o diferenţă bazată pe inegalitate şi recunoscută între grupuri în care unele sunt dominante şi altele “minorităţi”, de obicei cu acces limitat la resurse. Presupunerea este aici că unde există echitate între grupuri, diferenţelor etnice le lipseşte semnificaţia .