Sociologia Organizațiilor

OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI ORGANIZAŢIILOR

I. Noţiuni introductive. În epoca noastră organizaţiile joacă un rol important, am putea afirma fără reţinere că decisiv chiar; din momentul în care ne năştem şi până la moarte. Fiecare copil născut azi este înregistrat de către organizaţiile guvernamentale care colectează informaţii despre noi, de la naştere şi până la moarte. De altfel, aproape fiecare act al vieţii noastre cotidiene ne aduce în contact , ne face să depindem de anumite organizaţii, când folosim telefonul, deschidem robinetul sau călătorim cu trenul, avionul sau automobilul noi depindem de oameni care se află în organizaţii specializate într-un anumit domeniu, deci de organizaţii aflate într-o interacţiune directă, atât între ele cât şi cu noi. De altfel, această dependenţă de organizaţii este pentru noi atât de obişnuită încât în activitatea noastră cotidiană aproape că o ignorăm.

Influenţa organizaţiilor în viaţa noastră este copleşitoare, dar nu întotdeauna această influenţă care este exercitată asupra vieţii noastre este întotdeauna benefică, căci ele au decelarea ca efect faptul că nu putem deţine controlul asupra lucrurilor şi le pun sub controlul unor funcţionari sau experţi, asupra cărora nu putem avea vreo influenţă. Spre exemplu toţi suntem obligaţi de către stat să plătim taxe, să ne conformăm legilor – sau să suportăm anumite restricţii. Ca surse ale puterii sociale, organizaţiile pot cuprinde individul supus unor imperative cărora nu li se poate împotrivi. Dinamica vieţii sociale ne arată că organizaţiile au permanenta tendinţă de creştere numerică şi calitativă organizaţiile sunt omniprezente ele sunt un mecanism vital pentru îndeplinirea obiectivelor colective, ele pot îndeplini scopuri obiective dincolo de aspiraţiile indivizilor. Organizaţiile reprezintă un factor important al socializării, o instanţă de elaborare a normelor, un criteriu al rangului statusului, dar şi un mediu benefic pentru exerciţiul puterii, în esenţă putem afirma cu certitudine că organizaţiile acţionalizează în mod sistematic vieţile noastre.

Ţinând seama de cele expuse mai înainte rezultă că obiectul Sociologiei organizaţiilor este cea care ne studiază şi ne permite „înţelegerea regulilor şi a logicii după care funcţionează această viaţă colectivă şi formele de cooperare cărora le dă la naştere”1.

II. Geneza organizaţiilor – raţiunile apariţiei şi existenţei organizaţiilor. Organizaţiile sunt în expansiune, devin din ce în ce mai mari şi tind să acopere cele mai diverse spaţii sociale. De aceea se şi afirmă că omul de astăzi şi incontestabil cel de mâine este un „om organizaţional”, iar orice societate, mai mare sau mai mică, îşi caută structuri organizaţionale şi moduri de funcţionare a acestora cât mai eficientă. Din cele afirmate mai sus reiese evident faptul că, oamenii de afaceri, administratorii, politicienii, lideri sindicali şi de fapt fiecare dintre noi trebuie să înţeleagă raţionalitatea managerială a organizaţiilor, bazată pe cunoaştere aprofundată, iar cursul nostru permite ca „empirismul organizării” să fie pe cât posibil depăşit în favoarea analizei organizaţionale bazată pe cunoaştere sistematică şi permanentă, pe instituire şi evaluare raţională, pentru a analiza şi a înţelege procesele socio-umane şi cadrele în care ele se desfăşoară.

Fiecare individ din societate într-un fel sau altul este integrat în diferite tipuri de organizaţii, acestea fac parte din mediul în care trăim, muncim, învăţăm şi ne relaxăm.

Fie că suntem conştienţi sau nu, fie că o recunoaştem sau nu întotdeauna am fost şi vom fi membrii ai unora sau a mai multor organizaţii. Spre exemplu încă din momentul naşterii devenim membrii unei familii care este, în esenţă, o organizaţie primară; iar pe măsura dezvoltării personale vom interacţiona cu tot mai multe persoane din afara familiei, ceea ce în mod firesc va determina apariţia unor noi relaţii cu alte tipuri de organizaţii: vom adera la un cerc de prieteni, vom fi integraţi unui anumit sistem de învăţământ, într-o anumită profesie. Apartenenţa noastră la o organizaţie sau alta va fi inevitabilă. Problema care ne preocupă este cum se explică această necesitate de apartenenţă a indivizilor la organizaţii – pornind de aici să ne explicăm apariţia organizaţiilor.

Cea mai uşoară şi simplă explicaţie cu privire la raţiunea apariţiei organizaţiilor porneşte de la constatarea că prin organizaţii oamenii reuşesc să realizeze lucruri, acţiuni pe care nu le pot face singuri. Dar, în formularea sociologului american Criss Argyeis existenţa organizaţiilor poate fi explicată prin aceea că ele pot atinge obiective „care pot fi realizate cel mai bine colectiv”.

Una din cele mai elaborate teorii cu privire la raţiunea apariţiei organizaţiilor a fost realizată încă din anul 1938 de către Chester Barnard. Acesta porneşte de la premisa că oamenii trebuie să coopereze, întrucât individul singur are o putere limitată de alegere şi acţiune. Aceste limite ale unui individ sunt definite de Barnard ca fiind acele obstacole sau piedici care stau în calea dorinţei acestuia de a face ceea ce şi-a propus să facă. Iar limitele individului sunt cele determinate pe de o parte, de situaţia în care acţionează (factorii fizici ai mediului cu care se confruntă) şi, pe de altă parte de capacităţile sale biologice. Singura cale de a înfrânge aceste limite individuale este în concepţia lui Barnard acţiunea socială de cooperare.

De exemplu când doi oameni acţionează împreună pentru a realiza un lucru ei îşi sporesc capacităţile individuale iar când recunosc aceasta formează în mod deliberat o organizaţie. O organizaţie apare deci când sunt întrunite cel puţin două condiţii: 1) există persoane capabile să comunice între ele şi 2) doresc să contribuie prin acţiune la realizarea unui scop comun. Deci intenţia de a contribui prin acţiune la realizarea unui scop comun înseamnă de fapt, acceptarea de către individ a necesităţii a coordonării şi cooperării prin renunţarea la conducerea personală.

Amplificând această explicaţie cu referire la raţiunea apariţiei şi existenţei organizaţiilor, un autor american H.G. Hiks în anul 1967 sintetizează principalele avantaje care determină oamenii să se organizeze. El arată că prin organizaţie omul poate face cel puţin trei lucruri pe care el nu le poate face singuri şi anume:

1. Îşi poate dezvolta şi potenţa propriile capacităţi. Deci în cadrul organizaţiilor, omul este mult mai eficient decât dacă ar lucra singur. De fapt, cele mai multe lucruri pe care omul doreşte să le facă pot fi făcute numai prin eforturi organizate. Apartenenţa omului la o organizaţie şi implicit acţiunea concretă a mai multor indivizi pentru realizarea unui scop creează posibilitatea diviziunii muncii care la rândul ei, presupune realizarea scopului cu eforturi mult mai mici decât dacă individul ar fi acţionat singur. Diviziunea muncii are totodată avantajul că fiecare persoană poate realiza acea activitate pentru care are cele mai multe aptitudini şi cunoştinţe.

2. Îşi poate reduce timpul necesar realizării unui obiectiv. În unele cazuri, reducerea timpului pentru realizarea unui obiectiv poate fi mai importantă decât eficienţa. O perioadă mai mare de timp, necesară pentru realizarea unei activităţi, sau a unui obiectiv, de către o singură persoană sau un grup mai mic, ar putea ca în anumite situaţii, să fie cu totul inacceptabilă. De exemplu: în cazul unui incendiu este evident că folosirea unui grup mai mare de pompieri va conduce la realizarea mai rapidă şi eficientă a obiectivului stingerea incendiului decât dacă ar fi folosit un grup mai mic sau un singur individ cu aceeaşi tehnologie sau cu una similară. În organizaţiile moderne timpul reprezintă unul din factorii cheie pentru atingerea celor mai multe obiective. Există chiar organizaţii în care rapiditatea cu care trebuie luate anumite decizii necesare realizării obiectivelor este mai importantă decât orice altceva. De exemplu în realizarea proiectului unui zbor spaţial s-a dovedit absolut necesară prezenţa permanentă a unor experţi pentru a putea fi luate decizii rapide în situaţii limită.

3. Se poate bucura de avantajele cunoaşterii acumulate de generaţiile anterioare, de a sta pe umerii celor care le-au predat.