Democrația - privire teoretică - note de curs

Unul dintre cele mai remarcabile elemente ale politicului în lumea contemporana este uimitoarea popularitate a democratiei. Exista azi putini oameni, fie lideri politici importanti, fie simplii cetateni si supusi, care sa nu predice democratia si sa nu se pretinda a fi democrati. Cu exceptia fascistilor, a nazistilor si a altor câteva, cu totii par a fi de acord ca democratia este de dorit. Dar aceasta întelegere apare în mijlocul unui conflict ideologic puternic, uneori chiar violent. Cum este posibil acest lucru ? Cum pot oameni împartasind ideologii diferite – liberali si socialisti, comunisti si conservatori – sa creada în valoarea democratiei ?

Un raspuns ar fi sa spunem ca multi utilizeaza cuvântul „democratie” într-un mod ipocritic. Cu alte cuvinte, democratia este atât de populara, încât fiecare va încerca sa-si lege propria ideologie de ea, oricare ar fi aceasta. De exemplu, fosta denumire a Germaniei de Est înainte de caderea regimului comunist în 1989-1990 era Republica Democrata Germana. Iar guvernamântul acestei „democratii” limita strict libertatea cuvântului si scotea efectiv în afara legii competitia politica. Retinând acest exemplu, dar si altele, unii critici s-au plâns ca termenul „democratie” a fost utilizat gresit de atâtea ori, încât i s-a pierdut orice înteles.

Un al doilea raspuns ar fi ca adeptii diferitelor ideologii au pur si simplu idei diferite despre cum se realizeaza democratia. Aproape toti sunt de acord ca democratia este un lucru bun, dar nu sunt de acord despre cum ar fi mai bine sa fie realizat. De exemplu, cei mai multi oameni din SUA considera dictatura ca fiind un regim evident nedemocratic, dar Mao Zedong, liderul Partidului Comunist Chinez pentru mai mult de 40 de ani, a sustinut ca guvernamântul sau a fost o „dictatura democratica a poporului”. Aparent, Mao nu a vazut nici o contradictie în aceasta, deoarece el credea ca China avea nevoie de o perioada de dictatura pentru a pregati calea spre democratie. Astfel, exista poate o întelegere reala larg raspândita cum ca democratia este adevaratul tel sau scop al activitatii ideologice iar neîntelegerile apar numai în ceea ce priveste mijloacele de atingere a acelui scop.

Desi ambele pozitii pot avea meritele lor, credem ca un al treilea raspuns ofera o mai adânca perspectiva asupra problemei. Si acesta este ca oameni diferiti înteleg prin „democratie” lucruri diferite. Ei pot cu totii sa doreasca sa ajunga la sau sa promoveze democratia, dar nu sunt de acord asupra modului în care sa se faca acest lucru, deoarece nu sunt de acord asupra a ceea ce este cu adevarat democratia. În ceea ce priveste ideologiile politice, putem spune ca democratia este un ideal pe care îl îmbratisaza majoritatea ideologiilor; dar datorita faptului ca au întelegeri foarte diferite asupra a ceea ce este democratia, ele tind spre aceasta în moduri diferite. Pot intra în conflict unele cu altele în încercarile lor de a-si atinge sau de a-si promova propria conceptie despre democratie.

Deci democratia este, ca si libertatea, un concept esentialmente contestat. Idealul democratic însusi este profund implicat în conflictul ideologic al lumii moderne. Pentru a întelege acest conflict, trebuie sa stim mai multe despre democratie si despre idealul democratic. Trebuie sa stim mai ales ce a însemnat la origini „democratie” si de ce numai în ultimii aproximativ 150 de ani democratia a fost considerata ca o forma dezirabila a guvernamântului si societatii.

Originile democratiei

„Democratia” ca termen si democratia ca forma a vietii politice îsi au ambele originea în Grecia antica. Termenul provine de la combinarea substantivului demos însemnând „oameni” sau „oameni obisnuiti” si verbul kratein, a stapâni.

Pentru greci, demokratia înseamna guvernarea de catre oameni obisnuiti, dintre care multi erau needucati, fara experienta si saraci. Deoarece acesti oameni formau majoritatea cetatenilor, democratia a fost identificata, asa cum se întâmpla adesea în zilele noastre, cu guvernarea de catre majoritate. Dar este important sa notam ca aceasta majoritate consta în principal dintr-o singura clasa, demosul. Multi greci au înteles democratia ca fiind o forma de conducere a unei clase – guvernare prin si în beneficiul clasei inferioare sau a clasei muncitoare. Astfel, ea se opunea aristocratiei, conducerea de catre aristoi – „cei mai buni”, cei despre care se presupunea ca erau cei mai în masura sa guverneze.

Centrul activitatii în Grecia antica, ce nu era unita sub un guvern unic, era polis-ul care se autoguverna, sau orasul-stat. Atena, cel mai mare polis se dovedeste a fi cel mai potrivit exemplu de oras stat democratic. De-a lungul celei mai mari parti din a doua jumatate a secolului al V-lea î.Hr., perioada cunoscuta ca Vârsta ed Aur a Atenei, atenienii îsi considerau polisul ca fiind o democratie. Nu toti au acceptat de buna voie aceasta stare de lucruri, dar cei care au facut-o se pare ca au aderat cu entuziasm la democratie. Cuvintele atribuite lui Pericle (Oratia Funerara), cel mai faimos conducator al democratiei ateniene evidentiaza acest lucru:

Forma noastra de guvernamânt nu rivalizeaza cu institutiile altora. Nu-i copiem pe vecinii nostrii, ci suntem un exemplu pentru ei. Este adevarat ca suntem numiti o democratie, deoarece administratia de afla în mâinile celor multi, si nu ale celor putini. Dar în timp ce legea asigura dreptate egala tuturor în disputele lor particulare, este recunoscuta si cerinta de a fi cel mai bun; si atunci când un cetatean se distinge în vreun fel, el este preferat pentru functii publice nu ca un privilegiu, ci ca o rasplata a meritului sau. Saracia nu este o piedica, dimpotriva, un om poate aduce beneficii tarii sale [polis] oricât de obscura ar fi conditia sa1.

Cuvintele lui Pericle fac referire la tensiunea dintre aristocrati si democrati în Atena Antica. Aristocratii, în general, credeau ca numai cetatenii înstariti, cei cu proprietati importante si de familie buna erau într-adevar capabili sa guverneze. Cu toate acestea, Pericle si democratii erau de parere ca cei mai multi dintre cetateni erau capabili de a guverna cu conditia sa-si ia din timpul destinat fermelor si muncii lor. Pentru aceasta în democratia ateniana cetatenii erau platiti cu un salariu zilnic mediu care sa le permita tuturor, si bogati si saraci, sa participe la adunari si sa decida politica prin vot direct. Ca o dovada a încrederii pe care o aveau în demos, atenienii ocupau un anumit numar din posturile politice nu prin vot, ci în urma tragerii la sorti.

Onoratia Funerara a lui pericle sugereaza, de asemenea, o alta distinctie de mare însemnatate pentru atenieni, aceea între cetatenii interesati de treburi publice (polites) si persoanele care îsi urmareau doar propriul interes (idiotes). În Atena, spunea Pericle,

Un cetatean atenian nu neglijeaza statul [polis] deoarece el are grija de propria sa gospodarie; si chiar si aceia dintre noi care au fost implicati în afaceri au o foarte buna idee despre politica. Numai noi privim un barbat care nu este interesat în problemele publice, nu ca fiind un caracter daunator, ci unul fara de folos; si daca putini dintre noi initiaza o politica, noi cu totii o judecam temeinic2.

Chiar mai semnificativ pentru democratia ateniana era un alt aspect al notiunii de cetatenie. Pentru a fi cetatean, individul trebuia sa fie adult, liber, barbat atenian. Femeile, strainii rezidenti si sclavii (care formau majoritatea populatiei erau cu totul exclusi). De fapt, numai unul din zece locuitori ai Atenei era cetatean. Din punct de vedere al sfârsitului secolului XX, democratia ateniana poate fi numita cu greu democratie.

Aceasta judecata devine si mai izbitoare când avem în vedere ca democartia ateniana le asigura o protectie redusa a drepturilor minoritatilor. Toti cetatenii erau egali în fata legii, dar aceasta nu înseamna ca orice cetatean era liber sa-si exprime parerile, oricât de nepopulare ar fi fost acestea. Adunarile ateniene îndepartau uneori din Atena, temporar, cetateni, fara proces si chiar fara a li se aduce acuzatii legale, numai pentru ca majoritatea adunarii considera acesti cetateni ca reprezentând un pericol pentru polis. Aceasta era practica ostracizarii, numita astfel dupa scoica sau ciobul (ostrakon) pe care cetatenii Atenei scriau numele celor pe care doreau sa-i îndeparteze.