Autoritățile Administrației Publice

Necesar să cunoaştem:

§ 1. Şeful Statului

§ 2. Administraţia publică de stat

(Guvernul, administraţia de specialitate, prefectul)

§ 3. Administraţia publică locală

(Consiliul judeţean şi local, primarul, preşedintele consiliului judeţean, serviciile publice locale)

Teoria separaţiei celor trei puteri în stat a revoluţionat gândirea şi practica politică a statelor lumii de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi a generat un proces de reînnoire constituţională atât în Europa, cât şi în America de Nord. Succesul teoriei se datora faptului că oferea o alternativă la guvernarea absolutistă şi o pavăză împotriva tiraniei guvernanţilor.

In decursul celor două secole de aplicare, teoria separaţiei celor trei puteri în stat a luat forme distincte în fiecare regim politic. Practic, nu se întâlnesc două state în care modalităţile concrete de separare sau distribuire a funcţiilor (puterilor) legislativă, executivă şi judecătorească să aibă o formă identică.

Chiar în cadrul aceluiaşi stat, într-o evoluţie istorică mai mult sau mai puţin îndelungată, s-au constatat modificări ale raportului între puteri, în beneficiul uneia sau alteia dintre ele, deşi prevederile constituţionale care reglementau distribuirea atributelor de putere au rămas neschimbate.

Cu toate acestea, s-a remarcat că executivul cuprinde, în mod tradiţional, două categorii de organe: şeful statului şi guvernul, indiferent că acestea coexistă sau nu, atunci când coexistă având funcţii partajate şi responsabilităţi diferite .

Majoritatea reprezentanţilor dreptului constituţional, nu exclud ideea de “executiv” precum unii autori de drept administrativ, care o înlocuiesc cu cea de funcţie administrativă .

Executivul sau puterea executivă este astfel, recunoscută ca fiind o funcţie a statului care asigură executarea legii. Ducerea la îndeplinire a cestei funcţii presupune exercitarea funcţiei de şef al statului, coordonarea acţiunii administraţiei publice pentru punerea în aplicare a legii, desfăşurarea unor acţiuni directe de aplicare a legii sau de organizare a aplicării legii, exercitarea unor atribuţii care privesc impulsionarea procesului legislativ, ca şi conducerea generală a statului.

Ţinând seamă de structurarea executivului, se poate face distincţie între un executiv monocratic sau monist şi un executiv dualist.

a. Executivul monocratic. Regimul executivului monocratic sau monist reprezintă o reminiscenţă a antichităţii imperiale şi a absolutismului monarhic, adaptată la regulile constituţionale. Astfel, apariţia teoriei separaţiei puterilor în stat, a dus la transformarea monarhiei absolute în monarhie limitată şi la găsirea, mai apoi, a formelor executivului supus regulilor democraţiei parlamentare. Este demn de subliniat că în trecerea de la monarhia absolută la cea limitată de Constituţie, monarhul şi-a pierdut în bună măsură atotputernicia atribuţiilor, lui revenindu-i exercitarea în exclusivitate a funcţiei executive, în concurenţă cu cea legislativă, la a cărei exercitare participă alături de Parlament. Acest model este valabil şi astăzi în multe state, dar în unele rolul monarhului a devenit aproape formal.

Executivul monocratic se caracterizează prin deţinerea funcţiei executive de către o singură entitate statală. Aceasta poate purta denumirea de rege, preşedinte, în cazul republicilor parlamentare şi prezidenţiale, sau poate fi un dictator, care, prin prerogativele pe care şi le asumă, anihilează principiul separaţiei puterilor în stat.

In decursul istoriei, executivul monocratic a înregistrat şi forme colegiale, în rândul acestora înscriindu-se sistemul consulilor romani, care presupune exercitarea atribuţiilor executive de către două persoane (consuli), egale în drepturi.

Un alt sistem executiv colegial îl constituie directoratul, în cadrul căruia funcţia executivă este încredinţată unui număr restrâns de persoane .

O altă formă a executivului monocratic colegial, de această dată contemporană, o constituie Consiliul Federal Elveţian, care se compune din şapte membri aleşi, pe o perioadă de patru ani, de către Adunarea Federală, compusă din Consiliul Naţional, care reprezintă poporul elveţian şi Consiliul Statelor, care este format din 46 de deputaţi ai cantoanelor. In sistemele politice bazate pe monocraţia executivului, problemele se prezintă în mod diferit, după cum şeful statului este monarh sau preşedinte de republică.

Monocraţia monarhică se caracterizează, de regulă, printr-o preponderenţă, mai mult sau mai puţin formală, a şefului statului - monarhul - în exercitarea concomitentă a puterilor executivă şi legislativă ale statului, mergându-se până la imixtiunea regelui în problemele administrative locale.

Monocraţia executivului contemporan cunoaşte cea mai rigidă expresie a separaţiei puterilor în stat în regimurile politice prezidenţiale. In aceste regimuri politice, executivul este redus la preşedintele statului sau al ţării, acesta fiind responsabil de aplicarea sau de executarea legii .

b. Executivul dualist reprezintă o structură caracteristică, în primul rând, regimurilor parlamentare, în cadrul cărora funcţia executivă este încredinţată unei persoane şi unui organ colegial, care au atribuţii pe care le exercită în mod relativ autonom; persoana îndeplineşte funcţia de şef de stat, iar organul colegial poartă denumirea de cabinet ministerial. Prin natura sa, executivul dualist comportă nuanţări de la stat la stat şi, în cadrul aceluiaşi stat, în funcţie de natura concretă a raporturilor dintre şeful statului şi organul colegial.

Regimurile parlamentare sunt, prin esenţa lor, dualiste, ele dispun de un şef de stat, desemnat de parlament, şi de un guvern, care are în fruntea sa un premier, care exercită funcţia de şef al executivului. Funcţia şefului de stat, desemnat de parlament, este contorsionată de rolul partidelor politice în desemnarea acestuia, după cum cea de şef al guvernului este supusă regulilor majorităţii parlamentare.

Franţa este cea care a creat, în 1958, un nou model, unul intermediar între modelul prezidenţial şi cel parlamentar, cu un executiv care să anihileze tarele fiecăruia din regimurile predecesoare şi să creeze un nou echilibru al puterilor în stat, legat de alegerea preşedintelui prin vot indirect, pentru ca, din 1962, alegerea şefului statului să se facă prin vot universal direct. In concepţia generalului de Gaulle, preşedintele Franţei trebuia să se bucure de încrederea directă şi explicită a naţiunii, pentru a se putea admite legitimitatea deciziilor sale în diferite situaţii în care se poate afla republica. In această concepţie, Preşedintele Franţei exercită magistratura supremă a statului, el fiind concomitent garant şi arbitru .

Alături de preşedinte, Guvernul reprezintă cel de-al doilea element al executivului francez. Ceea ce este specific regimului executivului francez, este faptul că imixtiunea preşedintelui Republicii în treburile guvernului este apropiată regimurilor moniste sau monocratice .

Aşa cum rezultă din practică, între preşedinte şi guvern pot interveni stări delicate, în condiţiile în care majoritatea care l-a ales pe preşedinte, pentru o perioadă de 5 ani, se deosebeşte de majoritatea rezultată din alegerile parlamentare, situaţie cunoscută sub numele de “coabitare”, în care mecanismul instituţional poate fi blocat sau îl obligă pe preşedinte să ţină seamă la numirea primului-ministru şi a guvernului de noua majoritate parlamentară.