Extras din curs

Ultimele aproape două decenii ale secolului al XX-lea au avut ca principal eveniment al relaţiilor internaţionale schimbarea modului de promovare a propriilor interese de către Uniunea Sovietică, în paralel cu dorinţele evidente ale Federaţiei Ruse de a scăpa din chingile liderilor de la Kremlin, care-i foloseau resursele pentru a acoperi uriaşele găuri negre ale economiilor ineficiente ale celorlalte 14 republici unionale. Până către sfârşitul mileniului al II-lea, criza economico-socială din Rusia a continuat. Evenimentele care au urmat, au condus la raporturi internaţionale caracteristice mai mult lumii unipolare. Rusia, nu mai era interesată de pieţe externe, decât în mică măsură. Pentru produsele ei de export, mai ales armament, energie şi materii prime, există cerere suficientă, uneori, chiar mai mare decât oferta. Ca urmare, Rusia a renunţat, în mare măsură, la implicarea în crizele internaţionale în care nu avea interese speciale. Schimbarea modului de promovare a propriilor interese de către Federaţia Rusă a avut ca urmare şi renunţarea la comunism, ca şi doctrină de stat şi la conducerea ţării de către comunişti. Comuniştii au rămas într-un partid suficient de bine controlat pentru a nu putea accede la putere. Structurile de forţă din Rusia au decis în afara cadrului ideologic. Dispariţia comunismului în cea mai mare parte a fostului „lagăr socialist” a făcut lumea occidentală să fie mai puţin atentă la respectarea democraţiei, a principiilor etalate în relaţiile internaţionale, a umanismului, a dreptului internaţional etc. În perioada existenţei regimurilor socialiste, Lumea Occidentală fusese foarte atentă la respectarea acestora, din interesul major al obţinerii de succese în lupta împotriva comunismului, prin atragerea opiniei publice mondiale în această luptă. După încheierea Acordului din Malta (2-3 decembrie 1989), statele occidentale, cu deosebire SUA, nu au mai fost atât de atente la respectarea Dreptului internaţional. După anul 2001, dreptul forţei avea să ia locul legislaţiei internaţionale şi să înlocuiască rezoluţiile ONU, sau ale Consiliului de Securitate.

Dispariţia comunismului, retragerea armatelor sovietice din afara graniţelor ţării, preluarea controlului occidental asupra Europei centrale şi de est şi neimplicarea Rusiei în a stopa promovarea intereselor occidentale, cum se întâmplase în perioada Războiului rece, părea să anunţe o eră de pace şi prosperitate. Lumea Occidentală rămăsese fără adversari. O parte a opiniei publice a crezut că venise timpul opririi cursei înarmărilor şi chiar a unei dezarmări reale. Situaţia aceasta era însă mai mult un deziderat la nivelul opiniei publice, decât o realitate a sistemului internaţional. Lupta pentru influenţă continuă la fel de acerb. Statele Unite şi mai ales numeroasele organizaţii de pe frontul creării Noii Ordini Mondiale („oculta”) au considerat că trebuie să-şi accelereze eforturile pentru a prelua controlul asupra întregii lumi. Primele sale eşecuri au fost extrem de importante. Ne referim la eşecul tentativei de lovitură de stat din China (iunie 1989), conflictele dintre SUA şi UE, iar apoi adâncirea adversităţii SUA faţă de lumea musulmană, mai ales în Orientul Mijlociu.

În perioada Războiului rece, interesele de înarmare, de purtare a războaielor, de finanţare a cercetării ştiinţifice în domeniile legate de securitatea naţională şi internaţională, în întregul Occident, erau catalizate de uriaşul interes al câştigării competiţiei cu comunismul şi Uniunea Sovietică. În acea perioadă, unele corporaţii şi bănci au preluat marile afaceri din jurul cursei înarmărilor. Perspectiva de după 1989, de stopare a înarmărilor, de încheiere a conflictelor militare, a devenit un mare pericol pentru aceste corporaţii şi bănci. De altfel, sovieticii le-au şi spus americanilor că le-au făcut un mare rău: i-au lăsat fără adversar. Interesele politice de dominaţie globală ale SUA şi interesele producătorilor de arme au făcut ca în perioada care a urmat Tratatului din Malta, conflictele au continuat. Acţiunile militare americane în Nicaragua (anii ’80), Somalia (anii ’90), Afganistan (1978-astazi) sau Irak (1990-astazi), sunt exemple edificatoare. Acestea nu necesitau însă decât bugete militare limitate la în jur de 100-150 miliarde $/an. Curând însă, avea să fie identificat un adversar mult mai serios decât micuţe şi slăbuţe state ale Lumii a III-a, care se apărau mai mult cu propaganda decât cu arme performante, în faţa superputerii americane. Acest adversar, terorismul, s-a profilat cu claritate în perioada post-comunistă, devenind clar formulat în primul an al primului mandat prezidenţial republican al lui George W. Bush (2001-2005) şi a condus la declanşarea războiului în Orientul Mijlociu, război de durată, susţinut mai ales de uriaşele interese ale beneficiarilor bugetului militar, ajuns la sume uriaşe, apropiate de 600 miliarde $/an, apoi chiar de peste 1.000 miliarde $, dar şi de interesele statului Israel şi ale intereselor legate de controlul uriaşelor rezerve de petrol din Orientul Mijlociu.