Proceduri de Recuperare a Creanțelor Bancare

Argumentare

Datorită faptului că îmi desfăşor activitatea în cadrul unei instituţii bancare, instituţie ce funcţionează în baza Legii nr. 227/2007, cu respectarea tuturor cerinţelor generale şi specifice de autorizare aplicabile respectivei categorii, prevăzute de Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 11/2007 privind autorizarea instituţiilor de credit, persoane juridice române, şi a sucursalelor din România ale instituţiilor de credit din state terţe, am ales tema “Proceduri de recuperare a creanţelor bancare”, motivat de faptul că există foarte multe probleme legate de acest domeniu.

Domeniul de recuperare a creanţelor bacare, se confruntă în prezent cu foarte multe dificultăţi datorită incapacitătii de plată a beneficiarilor. De aceea pentru recuperare se folosec proceduri legale.

În această ordine de idei, din practica instituţiei în care îmi desfăşor activitatea, în general, pentru recuperarea creanţelor se aplică procedura de recuperare pe cale amiabilă, dar sunt şi cazuri în care intervine executarea silită , daca creanţa nu se achită pe cale amiabilă.

Introducere

Activitatea bancară. Primele milenii

1- Perioada antică

Comerţul de bancă există din cele mai vechi timpuri. Cercetările istorice nu au relevat însă un reper exact în timp şi nici nu au clarificat locul unde acesta a apărut pentru prima dată. După unii autori, primii bancheri s-au ocupat de schimbul de bani în vremea când circulau monezi metalice de multiple valori şi provenienţe. Alte opinii susţin că apariţia băncilor ar fi legată de preocuparea concentrării sub formă de depuneri a disponibilităţilor băneşti ale unor persoane şi a acordării acestora cu titlu de împrumut. De asemenea unii autori au în vedere perioada în care cei ce depuneau bani au avut posibilitatea să efectueze plăţi prin simple dispoziţii de virare a sumelor din conturile lor în cele ale beneficiarilor.

Majoritatea autorilor apreciază că funcţionarea primelor organisme de tip bancar care au la bază norme emise de stat au apărut în Babilon, cu aproximativ patru milenii în urmă.

Indicii despre existenţa unor bancheri ca şi despre operaţiuni şi documente bancare s-au descoperit la: asirieni, chaldeeni, chinezi, egipteni, evrei, greci şi romani.

Primele operaţiuni de tip bancar ce au fost derulate sunt: schimbul de monede, împrumutul, depozitul şi viramentele.

Templele, nu doar lăcaşe de cult în antichitate ci şi locuri unde erau adăpostite bogăţiile, veritabile tezaure bancare, au favorizat naşterea împrumutului de consumaţie, prin împrumutarea tocmai a acestor bogăţii. Acesta constituia un mod de păstrare a bunurilor perisabile dar ducea şi la obţinerea unui anumit profit de către preoţi. Astfel cei mai puternici bancheri ai acestei perioade au fost preoţii egipteni, greci şi evrei. Aceste temple de rugăciune devin mai târziu chiar monetării şi case de schimb, de împrumuturi şi viramente. Drept dovada a acestui fapt stau tablele de contabilitate – pictograme reprezentând imaginea stilizată a obiectului pe care îl simbolizau – descoperite sub ruinele templului Uruk din Mesopotamia.

Practicarea împrumutului cu dobândă se realiza de către negustori şi de proprietarii de terenuri, a căror activitate era strict ţinută sub observaţie de autorităţi pentru a evita conflictele sociale între săraci şi bogaţi. Astfel Codul lui Hammurabi, suveran al Regatului vechi Babilonian (1728-1686 î.Hr), cuprindea reguli precise cu privire la primirea şi acordarea împrumuturilor, nivelul dobânzilor, constituirea de garanţii, folosirea înscrisurilor doveditoare, depunerea în depozit, urmărirea de bunuri. Codul lui Hamurabbi, descoperit în 1901 la Susa şi expus astăzi la Muzeul Luvru, reprezintă unul dintre primele izvoare scrise ale dreptului bancar.

Împrumutul cu dobândă fără chitanţă se practica la chaldeeni din anul 700 î.Hr iar bancherii chaldeeni acordau împrumuturi şi efectuau plăţi în numerar din anul 2000 î.Hr. Din aceeaşi perioada există indicii cu privire la utilizarea de către chinezi a unor forme similare cecului şi a unor bilete de bancă.

Momente reprezentative ale acestei perioade se plasează mai ales în jurul Romei şi Greciei antice.

Secolul VI i.e.n a însemnat pentru polisurile comerciale greceşti un moment de amplă înflorire economică determinată de intensificarea schimburilor. Emiterea de monedă proprie în fiecare oraş comercial şi în fiecare sanctuar a încurajat activitatea economică a unor categorii sociale mai înstărite. Una dintre cele mai active astfel de categorii o reprezintă zarafii. Activitatea lor se desfăşura la o masă denumita trapeză, în Agora sau în pieţe, de unde şi denumirea ulterioară a acestora de trapeziţi. Dobânzile la împrumuturile acordate de trapezii din Atena variau între 15%-30%, iar pentru împrumuturile bancare acestea erau mai mari. La acel moment dobânda nu era reglementată.

Este de remarcat derularea unor operaţiuni de atragere de depozite în templele din Delphi, Olimp şi Ephesus, depozite care deşi nu erau purtătoare de dobânzi, sau grevate de comisioane erau utilizate de către preoţi pentru acordarea unor împrumuturi cu dobândă.

Fenomenul împrumuturilor cu dobândă este criticat, acest fapt fiind consemnat şi de Aristotel în „Politica”.