Drepturile Persoanelor care Cer Azil

Introducere

Scurtă incursiune istorică a dreptului de azil

Doar în calitate de membru al unei comunităţi omul îşi poate exercita drepturile universale izvorâte din principiile egalităţii, fraternităţii şi libertăţii Refugiaţii reprezintă o anomalie într-o lume în care populaţia umană este coordonată de principiul apartenenţei fiecărui individ la o naţiune, la un stat suveran.

Statutul de refugiat este probabil dovada încălcării celei mai grave a contractului social încheiat între stat şi cetăţeanul lui. Refugiatul este o persoană lipsită de protecţia statului din care provine şi, ca urmare, este nevoit să caute această protecţie în altă parte Scopul protecţiei internaţionale este acela de a asigura refugiatului o „cetăţenie-surogat” până când una autentică poate fi obţinută prin intermediul repatrierii, integrării sau restabilirii sale. În fapt, scopul este găsirea unei soluţii durabile care să creeze sau să refacă legătura dintre persoană ca cetăţean şi un stat ca protector legal al acestuia.

Termenul exilum apare cu acelaşi înţeles la mai mulţi autori de la începutul Evului Mediu: Prudentius, Servius, Isidor din Sevilla etc. În multe din operele lor se reia explicaţia termenului exil: „exul/exsut: exul dicitur qui extra suum solum est”. Potrivit lor condiţia naturală a omului este aceea de a trăi pe pământul natal, de care este legat prin continuitatea istorică. Existenţa fiecărei persoane este întemeiată pe legături strânse de rudenie şi vecinătate formate de-a lungul timpului.

Dar omenirea nu s-a caracterizat printr-o mare stabilitate. Imense grupuri umane au fost antrenate în valuri de migrare şi colonizare a noi teritorii. Mai târziu, urbanizarea a determinat un flux continuu al populaţiei spre oraşe, atât din mediul rural, cât şi din târguri

De-a lungul evoluţiei istorice a omenirii, pentru anumite categorii de populaţie deplasările au fost legate de rolul lor social sau chiar profesional (deplasări ale cavalerilor, călugărilor, studenţilor etc.), Pentru altele, deplasările au reprezentat consecinţa conflictelor militare, persecuţiilor religioase şi politice, problemelor economice, fugii din calea pericolelor de tot felul. Situaţia nu diferă nici în prezent.

Dreptul internaţional al refugiaţilor pare, în general, a fi creaţia dreptului internaţional public contemporan. În parte afirmaţia este adevărată deoarece în secolul al XX-lea fenomenul a înregistrat o amploare fără precedent. Scopul de asigurare a ajutorului necesar celor care se refugiază din faţa persecuţiilor a subzistat de-a lungul secolelor, din raţiuni atât umanitare cât şi politice Instituţia azilului a fost considerată multă vreme ca fiind apanajul normelor eclesiastice. Începând cu secolul al XIX-lea problema ramurii de drept competentă să reglementeze tratamentul refugiaţilor - din ce în ce mai numeroşi datorită mişcărilor sociale înregistrate în acest secol, dar şi datorită dezvoltării transporturilor - a înclinat balanţa în favoarea dreptului internaţional.

Principala obligaţie a unui stat este să stabilească şi să menţină ordinea în interiorul frontierelor sale. Dar cum statele nu pot exista în afara comunităţii internaţionale şi acesteia îi revine aceeaşi obligaţie. Din a doua jumătate a secolului al XX-lea dreptul internaţional privind refugiaţii, dreptul de azil şi sistemul de extrădare au cunoscut o dezvoltare nemaiîntâlnită, în cadrul unui sistem creat şi supravegheat de O.N.U. în strânsă corelaţie cu evoluţia drepturilor omului.