Statutul Refugiaților în Europa

INTRODUCERE

”Un loc pe care să-l numim acasă”

Fiecare din noi are nevoie de un loc pe care să-l numească acasă – un loc unde “aparţinem”. Dar pentru milioane de refugiaţi şi persoane strămutate în toată lumea astăzi, casa e ceva mai mult decât un vis îndepărtat.

Fugind de persecuţie şi de conflict, deseori cu nimic mai mult decât cu hainele în spate, refugiaţii sunt separaţi de tot ce le este aproape – familiie, prieteni, serviciu, comunitate şi cultură. Confruntându-se cu un viitor nesigur pe un pământ străin, simţul pierderii şi înstrăinării poate fi copleşitor. Să-ţi pierzi casa poate însemna să-ţi pierzi identitatea. În pofida enormelor lor suferinţe, refugiaţii nu încetează niciodată să viseze “acasă” şi la toate cele ce include aceasta – familie, acceptare, securitate, simţul de apartenenţă şi bunăstare. Faptul că refugiaţii menţin acea speranţă, câteodata împotriva tuturor şanselor, ar trebui să servească drept inspiraţie pentru noi toţi.

Conform Înaltului Comisar ONU pentru Refugiaţi, dl. Ruud Lubbers, “nu există o activitate mai importantă, decât a sprijini refugiaţii şi persoanele strămutate în toată lumea, în lupta lor curajoasă de a-şi reconstrui vieţile într-un loc pe care ei îl pot numi “acasă”.

Refugiaţii doresc să se întoarcă acasă în mod disperat – un sentiment găsit desfăşurându-se în mod dramatic în locuri atât de diverse ca Kosovo şi Cambodgia, Mozambic şi Timor-Leste. La începutul mileniului, UNHCR a ajutat în jur de 1.1 milioane de persoane pentru a-şi reîncepe vieţile după ce s-au întors în patrie. În prezent ei ajută mai mult de 3.5 milioane de persoane care s-au întors acasă în ultimii câţiva ani.

Iată de ce UNHCR consideră repatrierea voluntară – întoarcerea în patrie odată ce toate drepturile şi condiţiile sunt reinstaurate – drept cea mai bună soluţie pentru refugiaţi. Un număr de 1.1 milioane de refugiaţi s-au întors acasă. Cea mai mare grupă – în jur de 646.000 de persoane – s-au întors numai în Afghanistan, numărul refugiaţilor afganezi şi persoanelor strămutate care s-au întors acasă din 2002 a atins cifra de 3 milioane. De asemenea este un număr mare de refugiaţi care s-au întors acasă în Angola, Burundi, Iraq, Siera Leone, Ruanda, Cote d’Ivoire, Bosnia şi Hertegovina, Liberia, Eritrea, Croaţia şi Somalia, chiar dacă condiţiile în unele din aceste ţări sunt departe de a fi ideale.

Dar ce putem spune despre acei refugiaţi care niciodată nu vor putea să se întoarcă acasă? Pentru ei, UNHCR şi partenerii săi caută una din cele două soluţii: integrarea în ţările de prim azil, ori, dacă e posibil, restabilirea într-o ţară terţă.

În ambele situaţii, ultimul scop este de a ajuta refugiaţii să-şi reînceapă vieţile, chiar dacă într-o ţară nouă. Aceasta solicită generozitate reală şi împărţirea greutăţii cu ţara de azil – deseori şi ele înseşi sărace – şi de numărul relativ mic al naţiunilor predominante dezvoltate ce acceptă mulţimea refugiaţilor restabiliţi. În 2003, în jur de 56.000 de refugiaţi au fost restabiliţi în zece destinaţii principale de restabilire.

Suplimentar la sprijinul internaţional, ce include asistenţă dezvoltată destinată ţărilor de azil, aceste soluţii de asemenea solicită curaj continuu şi perseverenţă din partea refugiaţilor, odată ce se adaptează la casele sale noi. Se poate acorda asistenţă în acest proces prin extinderea unei mâini de ajutor şi prin recunoaşterea că refugiaţii sunt supravieţuitori adevăraţi. Ei, de asemenea, merită un loc pe care să-l numească acasă.

Drumul înapoi deseori e unul greu. Dar nu contează cât de greu şi de îndelungat este acesta, pentru că este un drum care duce spre casă, şi cu el apare şansa de a-şi reconstrui vieţile în siguranţă şi cu demnitate. Iată de ce întoarcerea este recunoscută pe larg, rămânând şi cea mai dorită soluţie durabilă, şi una dintre cele mai preferate, atât de UNHCR, cât şi de majoritatea refugiaţilor.

Refugiaţii deseori se întorc într-o ţară devastată de conflicte şi distrusă de ură. Absenţa lor poate fi considerată drept dezertare, astfel că ei pot fi ţinta rivalităţii izbucnite cândva, fapt ce i-a şi făcut să fugă printre primii spre a se salva.

Dar pentru milioanele de refugiaţi, repatrierea voluntară rămâne cea mai preferată soluţie durabilă, şi una din priorităţi, în acest sens, este promovarea unei treceri pe cât se poate de lente – de la eliberarea de urgenţă la o acomodare pe termen îndelungat, care, cu siguranţă, ar oferi baza unui mediu stabil şi sigur.

După cum susţine Comisarul General Lubbers, „Întoarcerea acasă înseamnă un lucru, pe când şederea acasă este cu totul altceva. De aceea este foarte important ca, comunitatea internaţională să sprijine refugiaţii întorşi în ţările de origine prin intermediul programelor şi proiectelor de reabilitare şi reconstrucţie, ca urmare a războiului”.

Uneori întoarcerea acasă nu este cea mai potrivită opţiune: războaiele civile şi violenţa, care durează uneori zeci de ani, îi fac pe refugiaţi din nou să ia drumul pribegiei. Condiţiile de acasă pot fi atât de instabile şi speranţa de îmbunătăţire în viitor atât de vagă, încât stabilirea în ţara de azil este o soluţie mai sigură, decât repatrierea.

Într-adevar, unele conflicte sunt atât de îndelungate, încât chiar dacă, în cele din urmă, condiţiile de trai revin la normal, multi refugiaţi care au locuit în ţara gazdă timp de mai mulţi ani, unde au prins şi rădăcini sănătoase, se află în faţa unei adevărate dileme: de ce să se simtă străini pe pământul natal, odată ce, fiind căsătoriţi şi în proces de integrare totală în comunitatea locală, se simt deja acasă în ţara de adopţie? De ce să nu se recunoască status quo şi să fie integraţi în mod legal? Este o soluţie durabilă importantă, iar provocarea constă în a o aplica în practică prin a convinge autorităţile gazdă că refugiaţii sunt o forţă, inclusiv economică, cu aptitudini reale de a contribui la dezvoltarea locală.