Protecția umanitară în timp de conflict armat

INTRODUCERE

Dreptul Internaţional Umanitar este una dintre cele mai importante ramuri de drept deoarece acesta reglementeazǎ relaţii sociale la nivel global de o importanţǎ deosebitǎ având un rol în crearea unei societăţi mai juste şi mai solidare, în asigurarea demnităţii umane şi protecţia umanitarǎ în timp de conflict armat a militarilor, dar şi a populaţiei civile(refugiaţi, apatrizi, ziarişti, copii, femei).

Astfel, am ales aceastǎ temǎ pentru a putea sublinia şi întǎri ideea necesitǎţii existenţei unei reglementǎri legislative la nivel internaţional în caz de conflict armat.

Dreptul Internaţional Umanitar a apǎrut în urma dezvoltǎrii sentimentului omeniei şi se axează pe protejarea persoanelor în caz de conflict armat, calamităţi naturale şi alte situaţii de forţă majoră. Principiile si concepţiile Dreptului Internaţional Umanitar se axeazǎ pe respectarea anumitor reguli, în ceea ce priveşte conflictul în sine şi impunerea unor limite şi, pe de altǎ parte atenuarea efectelor negative ale razboaielor şi protejarea victimelor acestora.

Astfel, Dreptul Internaţional Umanitar este împărţit în douǎ mari ramuri. Dreptul de la Haga sau dreptul propriu-zis al războiului constituie prima ramurǎ şi este alcătuit dintr-un număr de peste 30 de instrumente internaţionale, care stabilesc drepturile şi îndatoririle beligeranţilor în conducerea operaţiunilor militare şi limitează alegerea mijloacelor şi metodelor

de luptă, îşi trage denumirea de la localitatea unde s-au desfăşurat marile conferinţe de codificare, deşi aici sunt incluse şi documentele elaborate în alte localităţi. A doua ramurǎ îl constituie Dreptul de la Geneva sau dreptul umanitar propriu-zis şi are ca obiect protecţia militarilor scoşi în afara luptei, bolnavi, naufragiaţi, prizonieri, a persoanelor care nu participă direct la ostilităţi,populaţia civilă (în special copii şi femei), a bunurilor cu caracter civil indispensabile supravieţuirii populaţiei, a bunurilor culturale, precum şi a unor locuri.

Conţinutul prezentei lucrǎri cuprinde abordarea problemelor legate de protecţia umanitarǎ atât a combatanţilor (foştilor combatanţi), cât şi a persoanelor neimplicate din punct de vedere militar în conflict sau rǎzboi.

În primul capitol al lucrǎrii am analizat situaţia celor răniţi şi bolnavii care au reprezentat în dreptul internaţional umanitar prima categorie de persoane protejate prin Convenţia din 1864, fiind ulterior înlocuitǎ prin Convenţiile din 1906, 1929 şi 1949, precum şi situaţia persoanelor dispǎrute sau decedate.

Al doilea capitol se axeazǎ pe problema prizonierilor de razboi, în privinţa cǎrora reglementǎrile legislative au apǎrut mai recent.

Cel de-al treilea capitol cuprinde o analizǎ a situaţiei populaţiei civile şi a persoanelor civile, cu o deosebitǎ importanţǎ. Până la cel de-al doilea război mondial, dreptul internaţional umanitar nu asigura populaţiei civile o protecţie eficientă în caz de conflict armat. Faptele cutremurătoare petrecute în cursul celui de-al doilea război mondial, soldate cu zeci de milioane de victime în rândul populaţiei civile (între care 24 milioane de morţi din totalul de 50 de milioane) şi cu distrugeri incomensurabile de bunuri materiale, au adus la ordinea zilei problema stringentă şi actuală a protecţiei populaţiei civile împotriva efectelor tot mai distrugătoare ale războiului. Creşterea forţei distructive a mijloacelor de luptă a provocat urmări tot mai dezastruoase pentru civili astfel încât raportul pierderilor militari/civili s-a modificat, în acest sens numǎrul persoanelor civile rǎnite sau decedate au depǎşit numǎrul victimelor din rândul militarilor.

Protecţia mediului reprezintǎ un interes deosebit în protecţia umanitarǎ având în vedere efectele negative pe care rǎzboiul le are asupra mediului. Pe măsura evoluţiei mijloacelor de luptă riscurile şi ameninţările de natură militară la adresa mediului au sporit considerabil. Astfel încât, astăzi, armele şi sistemele de armamente constituie prin însăşi existenţa lor în timp de pace un permanent pericol de dezechilibre ecologice.

1. PROTECŢIA RĂNIŢILOR, BOLNAVILOR ŞI NAUFRAGIAŢILOR

1.1 Conţinutul protecţiei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor

Răniţii si bolnavii au reprezentat în dreptul internaţional umanitar prima categorie de persoane protejate prin Convenţia din 1864 care a fost înlocuită succesiv prin Convenţiile din 1906, 1929 şi 1949, (Convenţia I-a) care se refereau numai la ameliorarea soartei militarilor răniţi în războiul terestru . Aşa se face că atât definirea răniţilor şi bolnavilor cât şi amploarea protecţiei ce le este acordată a evoluat pe parcursul a mai bine de un secol adăugând noi categorii de persoane, noi situaţii în care se aplică protecţia cât şi noi forme de asistenţă a acestora. Sediul actual al acestei materii este reprezentat de Convenţiile I-a şi a II-a din 1949 cu dezvoltările realizate de Protocolul adiţional din 1977. Cea mai recentă definiţie a răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor este dată de art. 8 al Protocolului adiţional I din 1977. Potrivit acestuia, prin termenii de „răniţi” şi „bolnavi” se înţeleg persoanele, militari sau civili, care, ca urmare a unui traumatism, a unei boli sau a altor incapacităţi sau tulburări fizice sau mentale, au nevoie de îngrijiri medicale şi se abţin de al orice act de ostilitate; aceşti termeni vizează deopotrivă lăuzele, nou-născuţii şi alte persoane care ar avea nevoie de îngrijiri medicale imediate, cum ar fi infirmii şi femeile însărcinate şi care se abţin de la orice act de ostilitate. Prin termenul de „naufragiaţi” se înţeleg persoanele, militari sau civili, care se află într-o situaţie periculoasă pe mare sau în alte ape ca urmare a nenorocirii care-i loveşte sau care loveşte nava sau aeronava ce-i transportă şi care se abţin de la orice act de ostilitate; aceste persoane, cu condiţia abţinerii în continuare de la acte ostile vor continua să fie considerate ca naufragiaţi şi în timpul salvării lor până când vor dobândi un alt statut în virtutea Convenţiilor de la Geneva din 1949 ori a Protocolului I. Termenul de naufragiu este aplicabil oricărui naufragiu, indiferent de împrejurările în care s-a produs, inclusiv amerizarea forţată sau căderea în mare. Analiza definiţiilor date de Protocol ne permite să concluzionăm că acesta extinde regimul de protecţie prevăzut în primele două convenţii de la Geneva din 1949 (care se refereau numai la combatanţi) şi la răniţii, bolnavii şi naufragiaţii civili. O altă concluzie se referă la condiţiile ce trebuiesc îndeplinite pentru acordarea protecţiei şi anume ca persoanele respective să se găsească într-o situaţie ce necesită îngrijiri imediate şi, în al doilea rând, să se abţină de la orice act de ostilitate. În acest sens, art. 41 par.2 lit.c, arată că o persoană este recunoscută ca fiind scoasă din luptă dacă şi-a pierdut cunoştinţa sau este în alt fel în stare de incapacitate, ca urmare a rănilor sau a bolii, cu condiţia ca, în toate cazurile ea să se abţină de la orice act de ostilitate şi să nu încerce să evadeze; astfel de persoane nu trebuie să facă obiectul unui atac.