Protecția Bunurilor Culturale în Timp de Război

1. INTRODUCERE

Definirea bunurilor culturale din Articolul 1 al Convenţiei de la Haga din 1954, diferă de alte definiţii din alte tratate de drept internaţional umanitar.Termenul de „bunuri culturale” este folosit în mod diferit, de la caz la caz.

În Enciclopedia Wikipedia cultura este definită ca „totalitatea lucrurilor produse de om. Aceasta cuprinde lucrurile fizice, uneltele, dar şi modificările aduse naturii, precum şi diferite forme de organizare socială în cadrul cărora omul trăieşte”. În această explicaţie termenul de cultură este strâns legat de termenul de civilizaţie .

Bunul cultural se află într-un permanent pericol deoarece ajungem, inevitabil, la o corelaţie a acestuia cu fiinţa umană, creatorul bunurilor culturale. Aceste bunuri sunt, de fapt, simboluri ale omenirii, au legătură și punctează dezvoltarea umanităţii şi exprimarea identităţii individuale şi etnice.

Pericolele care amenință integritatea sau chiar existența bunurilor culturale sunt: ameninţările majore,inundațiile, incendiile, distrugerile din timpul cutremurelor. La acestea se adaugă pericolele clasice precum furtul, exportul ilicit, actele de vandalism, dar și riscurile la care bunurile culturale se supun în cazul unui conflict armat: distrugerile, furtul. Tratatele internaţionale și cele ale legislaţiei naţionale încearcă să înlăture aceste din urmă pericole. Astfel, protecţia bunurilor culturale este o parte a dreptului internaţional şi a celui naţional, deopotrivă. Producerea culturii este o exprimare a întregii evoluţii a umanităţii de-a lungul istoriei. Astfel iau naștere obiecte de artă, descoperiri ştiinţifice, valori culturale. Ele duc la definirea unui popor. Așa se explică de ce unul din scopurile războaielor a fost distrugerea bunurilor culturale produse de inamic. În acest sens, reprezentanţii statului se străduiesc de mai mult de o sută de ani să elaboreze norme de protejare a bunurilor culturale împotriva furturilor şi distrugerilor care au loc în timpul unui război .

Protecţia bunurilor culturale prezintă mai multe trăsături, avându-se în vedere mai multe criterii. În timp de pace, bunurile culturale sunt protejate de legislaţia internă a fiecărui stat, dar şi de dreptul internaţional, statele încheind în acest sens acorduri bilaterale sau multilaterale. În timp de conflict armat, bunurile culturale sunt protejate de o serie de instrumente juridice: Convenţia privitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru, (Convenţia a IV-a, Haga, 18 octombrie 1907); Convenţia privitoarea la bombardarea prin forţe navale în timp de război (Convenţia a IX-a, Haga, 18 octombrie 1907); Regulile de la Haga, 1923; Actul final al Conferinţei pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat (Haga, 14 mai 1954), însoțită de următoarele tratate: Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat; Regulamentul de aplicare a Convenţiei pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat; Protocolul I al Convenţiei de la Haga din 1954 privind protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat; Al Doilea Protocol la Convenţia de la Haga din 1954 cu privire la protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, din 26 mai 1999; Rezoluţiile Conferinţei interguvernamentale de la Haga pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat; Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale (Protocolul I) – Geneva, 12 iunie 1977.

Un alt criteriu de diferențiere al bunurilor culturale este locul unde se află ele şi proprietarul acestora. Realitatea este: creatorul bunului cultural şi, odată cu el, însuşi bunul cultural creat de acesta, devin reprezentanţi, simboluri, pentru o rasă, pentru o naţiune, pentru o religie etc. Locul în care se află bunurile culturale nu ar trebui să aibă vreo importanță. Dreptul de proprietate asupra unui bun cultural are o serie de particularităţi. În principiu, posesia cuiva asupra unui bun cultural ar trebui să fie irelevantă, iar atributele dreptului de proprietate nu ar trebui să se poată manifesta în cazul bunurilor culturale ca în cazul celorlalte bunuri materiale.

Bunurile culturale aparţin, în cea mai mare parte, domeniului public. Ele au o caracteristică deosebită: valoarea lor creşte cu cât numărul de persoane care le consumă este mai mare. Ele au o dimensiune socială, care le face să nu fie „la fel cu alte forme de mărfuri”.